Foarte greu îmi este să scriu despre această carte. A trecut aproape un an de când am citit-o, dar cred că nici imediat după lectură nu aveam cine ştie ce idei clare pe care să le scriu. Totuşi, mi-a plăcut atât de mult, încât nu vreau să nu se regăsească pe aici şi simt că trebuie s-o recomand mai departe.

Zile exemplare este formată din trei părţi legate între ele prin trei personaje (Simon, Lucas şi Catherine sau variaţiuni ale acestor nume), New-York-ul şi poezia lui Walt Whitman. Avem o poveste din secolul al XIX-lea, o alta din secolul al XXI-lea şi ultima dintr-un viitor secol XXII. 

N-aş putea spune ce a intenţionat exact Cunningham, dar, privind cartea în ansamblu, aş zice că mesajul care traversează toate poveştile este că, indiferent de vremuri, că suntem în era industrializării sau în timpuri în care terorismul şi bombele seamănă panică sau după ce revoluţia tehnologică va fi preluat deja frâiele evoluţiei omenirii, poezia nu dispare, rămâne în şi alături de om sau de creaţiile sale sub forma inteligenţei artificiale.

În prima parte din roman, Înlăuntrul maşinăriei, Lucas, un adolescent bolnav de hidrocefalie, care recită impulsiv şi neintenționat versuri din Whitman, tocmai şi-a pierdut fratele într-un accident de muncă, omorât de o maşinărie. Se angajează în locul acestuia, la aceeaşi maşinărie, pentru a-şi întreţine familia. Crede că maşinile ascund în ele fantome, că Simon, fratele său, îi vorbeşte de dincolo de moarte şi-l ajută s-o salveze pe Catherine de la un incendiu, fapt real care a avut loc la o fabrică din New York şi în care au murit aproape 150 de muncitoare. Povestea în sine, mai ales când o revăd acum şi încerc s-o redau cât de cât, nu spune mare lucru, dar paginile pe cât de triste sau de ciudate uneori, au în ele o duioşie care emoţionează. Personajele aparţin lumii reale, sunt dintre cele considerate, prin prisma sărăciei, a bolilor sau a ocupaţiilor, la marginea societăţii, dar ascund în ele alte lumi, pline de delicateţe şi total diferite de impresiile pe care le-ar face la prima vedere. Cunningham ni le înfăţişează dinspre interior către exterior, aşa încât te trezeşti surprins de realitate.

Cruciada copiilor se petrece la câţiva ani de la atacurile asupra World Trade Center, Cat este psiholog în cadrul poliţiei din New York şi primeşte un telefon prin care un copil avertizează că va detona o bombă. Nu ia foarte în serios apelul, dar au loc câteva explozii într-o formă greu de prevăzut: “teroriştii” sunt copii care au asupra lor bombe, recitând din Whitman, îmbrăţişează pe cineva pe stradă sau într-o clădire şi se detonează. Îl cunoaşte pe unul dintre copii, care îi aminteşte de fiul ei decedat, Lucas. Există şi în această poveste şi un Simon, iubitul lui Cat, broker pe Wall Street. Sunt multe de spus şi despre Cruciada copiilor, dar să nu mă întind prea mult, totuşi. Mi-au atras atenţia panica generată de exploziile absolut întâmplătoare, care nu pot fi anticipate, pentru că nu au niciun tipar şi nu urmăresc decât să semene teroare, personajul Cat, o femeie dură şi preocupată permanent să nu-şi arate eventuale slăbiciuni sau sentimente, măcinată de frica de intimitate şi convinsă că, dacă Simon i-ar cunoaşte temerile şi îndoielile, ea n-ar mai fi “impecabilă” şi ar părăsi-o. Sună a vremurile pe care le trăim nu?!

Ultima, Precum frumuseţea, deşi pare mai puţin închegată decât celelalte şi, din punct de vedere literar, a fost considerată mai slabă, mi-a plăcut cel mai mult. Cum spuneam, se petrece cam peste vreun secol şi este SF. Simon este un robot programat să joace rolul de hoţ în scene de jafuri cu tentă sexuală, plătite de oamenii care au nevoie de un surplus de adrenalină. Cel care l-a programat i-a instalat şi un program de poezie, aşa încât recită din Whitman. Interesant este că poezia i-a fost integrată pentru a-l tempera în momentele în care există pericolul să simtă agresivitate. Simon evadează din New York-ul devenit parc tematic în care roboţii sunt folosiţi pentru distracţie, împreună cu nadiana Catareen, o femelă de pe Nadia, planetă cucerită de oameni, a cărei populaţie a fost subjugată şi adusă pe pământ sub formă de servitori. Luke este în această poveste un fel de Mesia şi urmează să se salveze părăsind pământul într-o navă spaţială. Catareen, creată în culori vii, o extraterestră similară cu o reptilă şi având ochii portocalii, dar cu trăsături şi emoţii umane, este personajul cel mai fain din această poveste şi cu care cititorul va empatiza cel mai mult.

Poezia traversează toate poveştile, iar emoţiile şi auto-sacrificiul guvernează deznodământul fiecărei poveşti. Sunt sigură că nu i-am prins toate dedesubturile, că există probabil o legătură între personajele cu acelaşi nume, pe care eu însă nu am dibuit-o încă, dar este o carte pe care o recomand din tot sufletul.

Bănuiesc că şi tu eşti un soi de poet. Bănuiesc că-ţi vei petrece întreaga viaţă căutând.[…] Vei vedea, vei vedea. Căutarea e de fapt şi obiectul.

Pericolul care infestase aerul în ultimii ani era din nou palpabil, oamenii îl adulmecau. Azi li se reamintise, ni se reamintise un lucru pe care restul lumii îl ştie de secole: că în orice clipă poţi comite greşeala fatală. Că ţopăim cu toţii teferi doar pentru că nimeni nu s-a hotărât să ne ucidă astăzi. Că nu putem şti, în timp ce ne grăbim la treburile noastre, dacă alergătura noastră ne îndepărtează de explozie sau ne aruncă drept în mijlocul ei.

Asta se întâmplă când doi oameni ajung să se cunoască. Nimeni nu poate rămâne în rol tot timpul. Asta e intimitatea. Îl ajuţi pe celălalt să treacă prin momente mai grele. Nu simţi nevoia, nu vrei să fii scutit de spaimele şi îndoielile celuilalt, de plânsetele lui, de momentele în care se învinovăţeşte pe sine.

În seria a treia v-am dat poezie.[…] Ca să vă regleze. Să vă elimine extremele. Puteam să vă stăvilesc impulsurile agresive, puteam să vă programez să fiţi săritori şi buni, dar am vrut să vă dau şi un fel de simţ moral. Să vă ajut să faceţi faţă unor întâmplări pe care nu le puteam prevedea. Mă gândeam că, dacă eraţi programaţi cu operele unor mari poeţi, veţi fi în stare să apreciaţi mai bine consecinţele faptelor voastre.

Am sentimentul că-mi lipseşte ceva. Un fel de nu ştiu ce. Angajare. Viaţă. Catareen îi zice stroth.[…] Mi se pare că fiinţele se bălăcesc pur şi simplu în ea. Cade peste ei ca o ploaie şi eu mă plimb prin lume într-un costum de cosmonaut. Văd lucrurile perfect, dar nu mă simt legat de ele.

– Presupun că ai nişte idei foarte clare despre viaţa de apoi.
– Cum să nu. Suntem absorbiţi din nou în mecanismul pământesc şi ceresc.
– Fără rai.
– Ăla-i raiul.[…] Ne lepădăm de conştiinţă aşa cum ne-am trezi dintr-un coşmar. O aruncăm ca pe o haină care nu ni s-a potrivit niciodată. E o eliberare extatică pe care n-o putem înţelege fizic cât timp suntem în trup.