Din păcate, dar şi din fericire, au trecut aproape trei luni de când am terminat O viaţă măruntă. Din păcate, pentru că emoţiile provocate de lectură s-au mai estompat, deşi, când recitesc pasaje, le retrăiesc la fel de intens, şi din fericire, pentru că ideile care mi-au zbârnâit prin minte în timp ce citeam şi cele care au tot apărut şi reapărut după lectură s-au aşezat cât de cât şi-mi pare că văd mai bine în spatele poveştii.

Romanul a fost deja recenzat prin blogosferă şi discutat prin grupurile de cărţi din social media – aşa am şi aflat despre Hanya Yanagihara, de care nu auzisem – aşa încât o să spun doar pe scurt că este vorba despre patru prieteni care se cunosc în timpul colegiului, în “perioada afirmării de sine”, sufocaţi de “presiunea de a deveni fericiţi”, şi a căror prietenie durează o viaţă, cu toate provocările pe care viaţa le aşează în calea lor şi pe drumul prieteniei.

Dar epoca de acum era o perioadă a afirmării de sine, în care să te resemnezi cu ceva care nu era chiar prima ta opţiune în viaţă părea dezonorant, o dovadă de slăbiciune. La un moment dat, acceptarea a ceea ce părea să fie destinul propriu se transformase dintr-o atitudine demnă într-un semn de laşitate. Erau vremuri în care presiunea de a deveni fericit părea aproape sufocantă, de parcă fericirea era un obiectiv ce putea şi trebuia să fie atins de fiecare, iar orice mic compromis făcut în urmărirea lui era, într-un fel sau altul, reprobabil.

Malcom este un viitor arhitect, dintr-o familie cu condiţie materială bună, condiţie datorită căreia nu a resimţit dezavantaje din a fi negru şi care îi permite să-şi pună întrebări pe teme de sexualitate, imaginaţie şi scopul său în viaţă.

Jean-Baptiste, JB, este artist în devenire, orgolios, dornic de succes şi uşor egoist şi egocentrist, însă foarte nesigur de talentul lui, aşa încât se lasă atras de superficialitatea lumii mondene până la a deveni dependent de droguri.

Willem îşi doreşte să devină actor, lucrează, evident, ca chelner. Primeşte roluri, la început mici şi, încet, încet, intră în lumea la care aspiră. Nu tocmai conştient de farmecul şi atracţia pe care le exercită asupra celorlalţi, neconvins de meritele sale, trăieşte mereu cu teama că succesul de care are parte se va sfârşi, că faptul că joacă în filme şi toată lumea îl recunoaşte este doar ceva accidental. Asta îl face să rămână modest şi simplu în felul în care vede viaţa, să caute, dincolo de luminile reflectoarelor, esenţa, autenticitatea şi să vadă în oameni ceea ce este bun.

Şi, în sfârşit, Jude, de-altfel personajul principal în jurul căruia ceilalţi gravitează, este un tânăr închis şi retras, căruia nu-i plac manifestările de afecţiune şi despre care ceilalţi nu ştiu mai nimic. Pentru el, fiecare zi e o luptă în care duce o muncă titanică pentru a-şi ascunde trecutul, pentru a arăta celorlalţi doar ceea ce crede că poate fi arătat şi văzut.

Romanul are în centru un personaj traumatizat, care se ascunde pentru a-şi face rău, care se teme să-şi privească în faţă trecutul şi pe sine şi care este de-a dreptul terifiat că cei care ţin la el, cu toate că nu înţelege cum e posibil ca cineva să simtă afecţiune pentru el, ar putea afla vreodată cine este şi ce-a făcut. În realitate, este un copil abuzat în cele mai crude moduri cu putinţă şi, deşi, din fericire, cei mai mulţi cititori nu se vor regăsi în povestea lui, cred că fiecare dintre noi se va regăsi în cel puţin o fărâmă din discursul şi comportamentul lui Jude.

Evident, automutilarea fizică este cea mai gravă formă de exprimare a urii de sine, dar câţi dintre noi am deprins cu adevărat iubirea de sine? Ştim ce înseamnă iubirea de sine dincolo de definirea ei eronată ca egoism?

Suntem atât de obişnuiţi cu propriile forme de masochism, încât ne vine uşor să fim şocaţi de povestea lui Jude, să suferim alături de el, dar să ignorăm că îndoielile, autocritica şi fricile lui sunt ale tuturor, chiar dacă nu sunt nici pe departe justificate de abuzuri. Cu toţii avem momente (şi poate mai mult decât momente), mai ales la vârstele mai fragede, în care ne temem că nu suntem suficient de buni, de merituoşi, în care fugim de bine pentru că ne e frică de el, pentru că simţim că nu-l merităm şi trăim de regulă cu garda sus, să nu descopere cineva ce se află dincolo de ceea ce numim “eu” şi alegem să arătăm celorlalţi.

Automutilarea fizică pe care o practică Jude se poate traduce, păstrând evident proporţiile, în masochismul inconştient cu care ne trăim uneori vieţile, prin tertipurile cu ajutorul cărora întoarcem capul de la adevăratele dureri, frustrări sau nemulţumiri pe care le avem în diverse momente din viaţă, prin alegeri şi comportamente prin care, dacă am vrea cu adevărat să admitem, ştim că ne facem rău sau că, în mod cert, nu ne facem bine şi nu ne tratăm pe noi înşine ca pe nişte persoane pe care le iubim. Orice viciu fără de care avem impresia că nu putem supravieţui conţine în sine un fel de masochism, orice lipsă de grijă faţă de propriile nevoi, fizice sau emoţionale, este un mod prin care ne spunem subtil că nu merităm mai mult, orice stare conflictuală interioară nerezolvată este o formă de a ne construi viitoare dureri şi căderi, mergând până la a ne afecta sănătatea.

În vieţile noastre “mărunte”, oricât succes am avea, oricâţi prieteni ar fi în jurul nostru şi oricâtă afecţiune am primi, poate fi degeaba dacă nu ne vom convinge că le merităm. Nu putem accepta şi nu putem avea încrederea că suntem iubiţi decât dacă noi înşine reuşim să ne vedem cu adevărat prin ochii iubirii.

Bineînţeles, viaţa lui Jude, deşi, din păcate, realistă, nu se compară cu cele mai multe poveşti de viaţă şi nu intenţionez câtuşi de puţin să minimalizez drama şi suferinţa din roman, dar, pentru mine, O viaţă măruntă este romanul care pune în antiteză ura de sine cu iubirea, care zugrăveşte cel mai bine printr-o ficţiune, ce înseamnă o viaţă trăită în dispreţ şi desconsiderare faţă de propria persoană şi cât de mult înseamnă să fii în acord cu tine însuţi, să te ierţi şi să te priveşti cu înţelegere şi afecţiune, fără a confunda deloc iubirea de sine cu mândria şi orgoliul, care sunt, de fapt, forme nocive şi doar aparenţe de autoapreciere.

Pe măsură ce citeşti, te sufoci în suferinţa personajului, nu poţi să nu te întrebi mereu “dar de ce trebuia să se întâmple şi asta?! nu ajungea?!” şi te tot gândeşti că nu e drept! Dar tot Hanya Yanagihara te lămureşte cum e cu dreptatea:

El însă n-a pomenit niciodată că un lucru sau altul ar fi drept, echitabil. Dreptatea în sine părea să nu-l intereseze prea mult, ceea ce mie mi s-a părut fascinant, fiindcă oamenii, tinerii în special, sunt foarte interesaţi de ceea ce e drept. Dreptatea e un concept inoculat copiilor cuminţi: este principiul director în grădiniţe, în tabere, la locurile de joacă şi pe terenul de sport. Dreptatea e pentru oamenii fericiţi, pentru oamenii care au fost suficient de norocoşi să trăiască o viaţă definită mai mult de certitudini decât de ambiguităţi.

Tema sensului vieţii preocupă omenirea de când există şi personajele din O viaţă măruntă caută, ca noi toţi, să-şi găsească, să-şi înţeleagă şi să-şi urmeze sensul vieţii. Deşi, aparent, sunt într-o continuă căutare şi doar unul dintre personaje va exprima cu subiect şi predicat ceea ce crede că este rostul lui, impresia mea este că toţi l-au găsit, iar acesta nu se află nici în realizările lor, nici în dorinţele împlinite, ci în cum au ales să se exprime pe ei înşişi în viaţa “măruntă”, să-şi fie alături şi să facă cel puţin un om mai fericit.

Cam oriunde deschid romanul mai găsesc câte o idee, o stare, un gând care ar putea fi o temă în sine, pentru că o poveste care se întinde pe zeci de ani redând călătoria spre maturitate şi bătrâneţe a unor personaje cu vieţi foarte diferite, dar unite de aceleaşi năzuinţe şi nevoi profunde, atinge o mulţime de teme de la angoasele tinereţii la nostalgiile maturităţii, de la felul în care percepem transformarea celorlalţi (şi mai puţin propria transformare) la nevoia de a-i găsi un sens vieţii, de la tânjirea după succes la dorinţa de afecţiune. Dar nu-mi propun acum să trec prin tot romanul, deşi cu greu mă abţin.

Hanya Yanagihara dă din când în când informaţii care te fac să anticipezi ce urmează. M-a surprins, pentru că, la început, părea că taie suspansul, dar mi-am dat seama că, de fapt, aşteptarea era ceva mai nerăbdătoare şi că multe dintre ele erau capcane. Nu spune tot, doar dă de înţeles că urmează să se întâmple ceva, că o întâmplare din pagina pe care o citeşti se leagă sau va avea consecinţe pe care le vei afla mai târziu, iar cititorul începe să anticipeze, să-şi imagineze şi, nu de puţine ori, descoperă că era departe de ce urma să se întâmple într-adevăr. Acelaşi procedeu l-am întâlnit şi în Trei etaje de Eshkol Nevo şi am constatat şi acolo că face lectura mai captivantă, oferind cititorului ocazia să “scrie” în minte mai multe variante ale poveştii, să exploreze mai multe piste, devenind un joc între scriitor şi cititor, acesta din urmă având mai pregnant senzaţia că scriitorul i se adresează direct.

O viaţă măruntă este cel mai bun roman citit de mine în 2017 şi va ocupa un loc special între cărţile preferate, aşa încât, dacă încă nu aţi citit-o, v-o recomand din tot sufletul.

Deocamdată nu ştie asta, dar, în anii care vor veni, va pune la încercare în mod repetat declaraţiile de abnegaţie ale lui Harold, îi va testa promisiunile pentru a vedea cât de solide sunt şi nici măcar nu va fi conştient că face asta. Dar o va face, oricum, fiindcă o parte din el nu-i va crede niciodată pe Harold şi pe Julia; oricât ar vrea să-i creadă, oricât îşi închipuie că-i crede, rămâne la fel de neîncrezător şi întotdeauna va trăi cu convingerea că în cele din urmă se vor plictisi de el, că într-o zi vor regreta că l-au adus în viaţa lor. Aşa că îi va provoca, pentru ca, atunci când relaţia lor urmează să ajungă la inevitabilul sfârşit, el să poată privi înapoi şi să ştie cu certitudine că el a fost cauza, şi nu numai atât, dar şi ce incident anume a provocat finalul, aşa încât să nu fie niciodată nevoit să se întrebe cu ce a greşit sau ce ar fi putut să facă altfel, mai bine.

Acum nu înţelegi ce vreau să spun, dar într-o zi vei înţelege: singurul secret al prieteniei, cred eu, este să găseşti oameni mai buni decât tine – nu mai deştepţi, nu mai interesanţi, ci mai buni la suflet, mai generoşi şi mai iertători – şi să-i apreciezi pentru ceea ce poţi învăţa de la ei, să încerci să-i asculţi când îţi spun ceva despre tine, oricât de bun – sau de rău – ar fi acel ceva, şi să ai încredere în ei, ăsta e cel mai greu lucru. Dar şi cel mai bun totodată.

N-am fost niciodată – şi ştiu că nici tu nu eşti – una dintre persoanele acelea care cred că dragostea pentru un copil este o formă superioară de dragoste, mai semnificativă şi mai importantă decât oricare alta. N-am crezut asta înainte de Jacob şi n-am crezut-o nici după. Dar este într-adevăr un tip unic de dragoste, fiindcă la baza ei nu stă nici atracţia fizică, nici plăcerea, nici intelectul, ci frica. N-ai cunoscut într-adevăr frica dacă n-ai avut un copil şi poate că asta ne amăgeşte să credem că e o iubire magnifică – fiindcă frica în sine este magnifică. În fiecare zi, primul tău gând nu este “Îl iubesc”, ci: “Ce face?”. […] nu contează cât de mare este un copil şi cum a devenit al tău. Odată ce hotărăşti să consideri pe cineva copilul tău, ceva se schimbă şi tot ce te-a bucurat înainte la el, tot ce ai simţit înainte pentru el devine secundar faţă de această frică.