Romanul lui Herman Koch se citeşte dintr-o suflare, iar pe mine m-a convins de la prima pagină, de la rândurile despre restaurantele la care trebuie să faci rezervare cu multe luni înainte.

Restaurantul e unul dintre-acelea unde trebuie să dai telefon cu trei luni înainte – sau şase, sau opt, nici eu nu mai ştiu câte. Personal, nu vreau să ştiu niciodată cu trei luni înainte unde o să merg să mănânc într-o anumită seară, dar se vede treaba că sunt oameni pentru care asta nu reprezintă absolut nici o problemă. Dacă peste câteva secole istoricii vor vrea să ştie cât de înapoiată a fost omenirea la începutul secolului al XXI-lea, nu va fi nevoie decât să-şi arunce un ochi pe fişierele computerelor aşa-ziselor restaurante de top, căci, după cum se întâmplă să ştiu, toate datele astea se păstrează.

Acesta fiind începutul, este clar că avem de-a face cu o critică a priorităţilor societăţii contemporane, aşa că m-am pregătit s-o gust.

Doi fraţi, Paul şi Serge, şi soţiile lor, Claire şi Babette, iau cina la un restaurant fiţos, întâlnire convocată pentru a discuta despre ultimele “năzdrăvănii” ale băieţilor. Dacă ar fi într-adevăr vorba de nişte simple năzdrăvănii adolescentine, cadrul nu ar fi nepotrivit, dar când e vorba de o crimă (nu e spoiler! chiar în descrierea din interiorul primei coperţi se vorbeşte despre crimă), dintr-odată o cină de felul ăsta pare o glumă şi nu poţi să nu dai un pas înapoi şi să te gândeşti: dar numai la un restaurant de lux puteţi dezbate aşa ceva?! Şi…v-aţi luat răgazul să vă invitaţi unii pe alţii, să rezervaţi masa, adică n-aţi simţit că vi se taie filmul şi că trebuie să lăsaţi orice pentru a vorbi urgent?! Rezervarea se făcuse, totuşi, în ziua respectivă pentru că Serge este un politician cunoscut şi primeşte imediat o masă în aceste restaurante pentru care alţii aşteaptă cu lunile.

Dacă v-a plăcut filmul Carnage de Roman Polanski după piesa de teatru scrisă de Yasmina Reza, veţi gusta în mod sigur şi Cina.

Povestea se dezvăluie gradual, contrastul între cină, concentrarea şi atenţia acordate felurilor de mâncare, discuţiile banale de la început şi realitatea incredibilă din spatele măştilor, care se construieşte în mintea cititorului precum un puzzle, detaliu cu detaliu, te fac să revii asupra unor pasaje întrebându-te “oare n-am înţeles eu bine despre ce e vorba?!”

Naratorul este Paul şi, încă de la primele pagini, înţelegi că nu este tocmai adeptul “corectitudinii politice”, că are tendinţa (de admirat!) de a contesta artificialitatea şi de a se opune simbolurilor goale ale vremurilor. Nimic rău până aici, în sfârşit un personaj autentic, în stare să spună “nu” unor “convenţii” manipulatoare.

Puţin câte puţin însă, cu fiecare fel de mâncare, la fel ca în Carnage, personajele îşi dau arama pe faţă şi ne arată că şi corectitudinea politică, dar şi lupta împotriva ei pot genera monştri.

Corectitudinea politică nu este ce am vrea să fie, ci doar o mască “nobilă” pentru interese subiective, dar se pare că nici revolta împotriva ei nu este soluţia pentru onestitate şi autenticitate, aşa că nu ne rămâne decât să ne amintim de discursul ţinut de Sally Kohn în cadrul TED, care ne propune să încercăm “corectitudinea emoţională” (Let’s try emotional correctness). Cam asta ar fi şi critică adusă de Koch societăţii contemporane: lipsa de empatie, de respect faţă de ceilalţi dincolo de reguli şi de legi.

Personajele din roman nu cunosc empatia şi, mai mult decât atât, trăiesc cu nişte imagini de sine complet false. I-aş fi caracterizat ca fiind ipocriţi, dar ipocrizia presupune, totuşi, să ştii că minţi, să fii fals în mod conştient şi intenţionat. Or impresia mea este că personajele se mint atât de bine, încât într-un moment pot susţine pedeapsa cu moartea pentru criminali şi, un fel de mâncare mai târziu, pot condamna cu toată convingerea victima unei crime pentru a se fi aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, scuzând astfel criminalul.

Asemenea clivaje în raţionament sunt şi rezultatul conformării faţă de o regulă fără să-i fi înţeles sensul, de ce este ea necesară, ce anume apără şi de ce. Da, suntem cu toţii de acord că viaţa oricui este de neatins, dar simţim asta, putem cuprinde raţional şi emoţional ce înseamnă ca cineva să-ţi ia viaţa?! Suntem capabili să ne punem în pielea celuilalt?!

Toţi patru se cred fericiţi sau cel puţin mulţumiţi cu vieţile lor, Paul fiind chiar obsedat de a apăra “fericirea familiei”, numai că, odată puşi sub lupă, îţi dai seama că numai fericire nu e singurătatea din care fiecare parcă-şi urlă lumii frustrările şi nemulţumirile într-o formă sau alta, de la hrănirea cu aparenţe (Serge şi Babette) la afecţiunea mustind de secrete putrede (Paul şi Claire). Trăiesc în “cercurile strâmte” din capetele lor şi-şi spun în fiecare zi că sunt buni, că ei sunt de partea corectitudinii, că ei fac, de fapt, sacrificii pentru binele altora.

Nu ştiu ce poate face un părinte al cărui copil a comis o crimă şi în niciun caz nu merg cu corectitudinea politică până la a spune că primul lucru ar trebui să fie un denunţ la poliţie, dar sunt sigură că nici alegerea de a crede că nu e ceva chiar atât de grav şi de a-i da de înţeles că nu a greşit, doar trebuie cumva muşamalizată problema să nu se afle, nu e tocmai o variantă sănătoasă. Mai mult decât atât, Koch îndreaptă atenţia în primul rând asupra familiei, asupra celor care i-au “predat” un sistem de valori şi al căror comportament l-a copiat. Agresivitatea şi violenţa nu sunt ereditare, dar anumite atitudini ale părinţilor se transferă copiilor tocmai prin felul în care aleg părinţii să gestioneze diverse situaţii.

Cum spuneam, romanul m-a ţinut în priză, dar nu prin vreun ritm alert, pentru că ritmul este mai tacticos decât l-ar cere povestea, dar şi asta mi-a plăcut, răgazul de a rumega, timpii necesari pentru a digera surprizele şi detaliile, pentru că este inevitabil să nu-ţi pui o mulţime de întrebări şi să nu rămâi pe gânduri după ce-ai citit Cina.

Am văzut şi filmul The Dinner, ecranizarea olandeză din 2013, şi cred că transpune destul de bine atmosfera din carte, aşa încât îl recomand şi intenţionez să-l văd şi pe cel din 2017, varianta americană, cu Richard Gere.

Dacă ar trebui să dau o definiţie a fericirii, atunci ar fi următoarea: fericirea îşi este suficientă sieşi, n-are nevoie de martori. “Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei” e prima frază din Anna Karenina a lui Tolstoi. Aş vrea să adaug la aceasta cel mult că familiile nefericite – şi în cadrul acestor familii, în primul rând cuplurile nefericite – n-o scot niciodată singure la capăt. Cu cât mai mulţi martori, cu atât mai bine. Nefericirea e întotdeauna în căutare de companie. Nefericirea nu suportă liniştea – mai ales liniştea incomodă care se lasă atunci când e singură.

În asemenea situaţii, totul este o declaraţie – o pereche de blugi rupţi, plini de pete, la fel de bine ca o cămaşă călcată. Dacă laşi să-ţi crească barba de o zi, ai fost prea leneş să te razi; la o barbă de două zile, ţi se va pune întrebarea dacă barba de două zile face parte dintr-un look nou, iar de la o barbă de trei sau mai multe zile până la degradarea totală nu mai e decât un pas. “Te simţi bine? Doar n-oi fi bolnav?” Orice-ai face, nu eşti liber. Te bărbiereşti, însă nu eşti liber. Iar bărbieritul tău este o declaraţie. Se vede treaba că ai acordat atâta importanţă acestei seri, încât ai făcut efortul să te bărbiereşti, îi vezi pe ceilalţi zicându-şi în sinea lor – în realitate, bărbierindu-te, ai încasat deja un gol.