De câte ori încerc să sintetizez în nişte rânduri romanul autobiografic al lui Karl Ove Knausgård – de fapt, primul volum al acestuia – am senzaţia că ceva îmi scapă. Îmi roiesc prin cap idei şi, când să le prind pentru a le da o formă, întâi în minte, pentru mine, una câte una se decolorează sau, mai corect, se disipează, parcă ar fi formate din ceţuri. M-am gândit: e clar, n-am mai scris demult, mi-am mai pierdut din deprinderea de a stabiliza gândurile şi stările din timpul lecturii sau de a citi şi în scopul de a scrie apoi despre o carte, pentru că, atunci când citesc pentru a scrie, cred că sunt puţin mai conştientă de fluxul reflecţiilor ce curge în paralel cu lectura.

Şi totuşi, nu e vorba atât de deprinderile mele sau de lipsa lor, cât de “lupta” autorului, de dorinţa lui de a încastra într-un roman lungul drum către sine, încercarea de a se elibera din cuşca în care l-a închis compromisul între lumea sa interioară şi viaţa exterioară. E mai mult decât dorinţă, este nevoia lui Karl Ove de a descoperi şi a spune cine este, demers deloc uşor, care dă uneori impresia de orbecăire înspre lumini zărite ca prin ceaţă.

Moartea tatălui aduce cu sine conştientizarea morţii şi îl confruntă cu propria mortalitate. Cartea începe abrupt cu o analiză a comportamentului uman faţă de morţi, a tendinţei de a refula tot ce este legat de moarte, de a ascunde cadavrele, de a ne retrage cât mai rapid din faţa imaginilor şi aspectelor concrete ale morţii.

Frica de moarte ar fi cea care justifică reacţiile noastre în faţa ei, iar, din momentul acceptării mortalităţii, pentru Karl Ove începe un proces al maturizării interioare care se poticneşte din loc în loc în nevoia de sens.

Atunci timpul începe să curgă mai repede. Nu mai întâmpină vreo piedică, totul e stabil; se revarsă prin viețile noastre, zilele dispar cu repeziciune, și, până să ne dăm seama, avem patruzeci, cincizeci, șaizeci de ani… Sensul cere împlinire, împlinirea cere timp, timpul cere împotrivire.

Se întoarce printre amintiri, îşi retrăieşte emoţional copilăria şi adolescenţa în căutarea stărilor pe care le-a trăit. Le găseşte şi le despoaie de toate zorzoanele cu care le îmbrăcase, oferindu-şi şi oferindu-ne un om autentic dincolo de personajul în care s-a mascat.

Alain de Botton vorbea în Ştirile. Manualul utilizatorului despre dorinţa de faimă şi arăta că dorinţa de celebritate vine ca o reacţie la un sentiment de respingere care a provocat o suferinţă şi, cu cât mai mari au fost impactul şi durerea, cu atât mai mari şi mai intense sunt şi apetitul pentru faimă şi nevoia de aprobare.

Cam asta se întâmplă şi cu Karl Ove. Copil şi adolescent sensibil, dominat de nesiguranţă din cauza unui tată care-l ridiculizează şi-l umileşte, îşi doreşte mai mult decât orice să fie acceptat în toate cercurile, să fie cel în jurul căruia se desfăşoară evenimentele. Pentru asta, este dispus să renunţe la sine, nu-şi exprimă părerile sau chiar, uneori, nu zăboveşte prea mult asupra lucrurilor evitând parcă să-şi formeze propriile păreri, admirându-i pe cei care au opinii personale şi împrumutându-le pentru a se “asorta” în grup şi întreaga adolescenţă tot caută să-şi descopere un talent (muzică, desen, cinematografie) care să-l facă celebru şi special.

Gândul la asta mă apăsa uneori cumplit, căci voiam nespus de mult să fiu cineva, voiam nespus să fiu special.

Obsedat de timp şi de iminenţa morţii, lipsa de sens pe care o resimte se acutizează cu vârsta şi pentru că este încă măcinat de dorinţa de a face ceva important, de a fi cineva pe care ceilalţi să-l admire, aşteptând astfel în continuare validarea din exterior, acea validare pe care nu a primit-o în copilărie.

În curând împlinesc patruzeci de ani și, când o să fiu de patruzeci, n-o să mai am mult până la cincizeci; când o să am cincizeci, vor fi în curând șaizeci; când o să am șaizeci, se vor face în curând șaptezeci. Și asta o să fie tot. Epitaful meu poate suna astfel:
Aici odihnește cineva care a îndurat.
Dar pân’ la urmă tot l-a terminat.
Sau, poate, mai bine:
Aici odihnește cineva care s-a risipit în toate,
și care, de aceea, a trăit doar pe jumătate.

Sentimentul predominant este ruşinea, teama că cei din jur au o părere proastă despre el şi frica de a nu valora nimic.

Şi ce altă cale de a te elibera de povara acestor sentimente decât recunoaşterea lor şi asumarea de sine?! Mai mult, ce formă mai bună decât acest roman autobiografic în care scriitorul norvegian se auto-exorcizează, scoate la lumină ceea ce l-a ţinut prizonier toată viaţa, admiţând şi analizând stările cele mai intime şi mai greu de dezvăluit, opunându-i fricii un curaj admirabil?!

Karl Ove se salvează din fricile care par să-i fi condus viaţa tocmai prin curajul de care dă dovadă când îşi pune pe hârtie toate nesiguranţele, când îşi recunoaşte năzuinţele ascunse, nevoia disperată de atenţie şi de acceptare de către ceilalţi, când ne povesteşte manevrele copilăreşti la care recurgea pentru a nu se afla în pericolul de a fi criticat şi toate astea cu demnitate, fără niciun ton de văicăreală sau de victimizare.

Nu există niciun talent şi nicio realizare care să ne convingă că suntem speciali. Ştim foarte bine că cei mai mulţi dintre oamenii care au succes şi pe care-i admirăm, indiferent că e vorba de succes în domenii artistice, ştiinţifice sau e vorba de succes financiar, politic, social, sunt în realitate măcinaţi de îndoieli cu privire la valoarea lor, poate mai măcinaţi decât cei care n-au ajuns la acel nivel.

Asta îmi pare că ne spune printre rânduri scriitorul norvegian, că sensul nu stă în nimic din exterior şi că, oricare s-ar dovedi a fi el, începe cu cunoaşterea de sine. Drumul spre sine seamănă la Karl Ove Knausgård cu un soi de autodistrugere, cu o dez-vrăjire a ceea ce a trăit şi şi-a spus. Aşa cum susţine şi Erich Fromm în Arta de a fi, despre care sper să scriu curând, nu putem şti cine suntem cu adevărat înainte de a ne îndoi de cine am crezut că suntem şi de cine credem că suntem acum.

Lupta lui Karl Ove este, cel puţin în acest prim volum, în primul rând o luptă cu sine, apoi o luptă cu tatăl care, aşa cum scrie în carte, i-a influenţat imaginea despre sine, dar şi o luptă cu timpul, cu mortalitatea.

Am căutat foarte mult studiul de nori din 1822 al lui John Constable  după ce am citit pasajul de mai jos în care scriitorul descrie tabloul şi efectul acestuia asupra sa. Nu sunt sigură că am găsit exact acel tablou, dar aşa sper. Oricum, şi cel din imaginea articolului este foarte frumos şi emoţionant

Era o carte despre Constable pe care tocmai o cumpărasem. În general schițe în ulei, studii de nori, peisaje, mare.
Fu suficient să-mi las privirea să alunece peste ele pentru ca ochii să mi se împăienjenească de lacrimi, atât de mare era emoția de care mă umpleau unele tablouri. Altele mă lăsau indiferent. Era singurul meu reper în privința picturii – sentimentele pe care mi le stârnea: senzația de inepuizabil, senzația de frumusețe, sentimentul de apropiere. Toate amalgamate într-un moment atât de intens, încât uneori era dificil să-i fac față. Și complet inexplicabile. Dacă analizam tabloul care mă impresionase cel mai tare – o schiță în ulei a unei formațiuni noroase din 6 septembrie 1822 –, nu găseam nimic în el care să explice intensitatea acestor emoții. În partea de sus, o pată de cer albastru, sub el o ceață albicioasă, apoi norii învolburați, albi acolo unde ajungea la ei lumina soarelui, verde-deschis în părțile cele mai puțin atinse de umbră, verde-închis și aproape negri acolo unde erau mai denși și mai depărtați de soare. Albastru, alb, turcoaz, verde, negru-verzui. Atât.
[…]
Simțeam o anumită libertate în asta; nu era nevoie să-mi justific sentimentele, nu trebuia să dau socoteală nimănui, nu trebuia să le argumentez în raport cu nimic. Libertate, dar și liniște sufletească. Aproape o oră am stat și am frunzărit cartea cu picturile lui Constable. Mă întorceam tot timpul la tabloul cu norii verzui, care îmi provocau de fiecare dată aceeași trăire.

Cu siguranţă am să citesc şi următoarele volume, pentru că, datorită sincerităţii şi curajului cu care scrie, detaliilor prin care redă stările şi analizele interioare, m-am simţit între paginile lui Knausgård ca într-o conversaţie cu un prieten care se deschide şi-ţi dă voie să pătrunzi în cele mai ascunse cotloane ale sufletului său, în faţa căruia simţi că ai şi tu curajul să-ţi admiţi temerile, nesiguranţele, gândurile de care nu eşti mândru şi de la care ai foarte multe de învăţat.

Întrebarea despre fericire e banală, dar nu și cea care decurge din ea, cea despre sens. Mi se umplu ochii de lacrimi când mă uit la o pictură frumoasă, dar nu când mă uit la copiii mei. Asta nu înseamnă că nu-mi sunt dragi, căci îmi sunt, din toată inima, ci înseamnă că sensul pe care ei îl conferă nu poate umple o viață. Cel puțin, nu pe a mea.

Sentimentul de rușine ce mă năpădi era atât de puternic, încât nu mai reușeam să gândesc. Era ca și cum totul înăuntrul meu pălise. Puterea acestei rușini subite era, pe lângă furia bruscă de atunci, singurul din sentimentele copilăriei mele care se putea măsura în intensitate cu frica, și toate trei aveau în comun faptul că eu însumi eram parcă anulat. Și doar această senzație conta pe moment.

Întotdeauna am simțit puternic nevoia să fiu singur; trebuie să am la dispoziție mari intervale de singurătate, iar când nu am parte de ele – așa cum s-a întâmplat în ultimii cinci ani –, frustrarea poate deveni aproape frenetică sau agresivă. Iar când ceea ce m-a motivat toată viața mea de adult – ambiția că într-o zi voi scrie ceva excepțional – e amenințat în acest fel, singurul meu gând, care roade în mine ca un șobolan, e să evadez. Simt că timpul fuge de mine, mi se scurge ca nisipul printre degete în timp ce eu fac. . . da, ce?