Ce realizare e acum un moment de calm, ce miracol mărunt puterea de-a adormi sau de-a sta de vorbă cu un prieten fără să-ţi fie distrasă atenţia – şi de ce disciplină monahală am avea nevoie ca să ne smulgem din vârtejul ştirilor şi să nu mai ascultăm nimic altceva preţ de o zi decât ploaia şi propriile gânduri.

Cred că putem înlocui cuvântul “ştiri” cu multe altele, în funcţie de vârstă, interese, care se adună împreună în ceea ce înseamnă mass-media şi social media, pentru că, indiferent că este vorba de facebook, de ştiri, de jocuri sau aplicaţii, de diverse emisiuni, este din ce în ce mai greu să trăim momente de calm şi de prezenţă în care să nu fim distraşi de ceva.

Alain de Botton a publicat Ştirile. Manualul utilizatorului în 2014 şi mai multe publicaţii renumite (The Guardian, The Independent şi altele) au sărit imediat să-i critice lucrarea socialo-psigologico-filosofică, argumentând că eseistul vorbeşte din fotoliul de filosof fără a proba ceea ce scrie, că analizei îi lipsesc precizia şi economia, că totuşi producătorii de ştiri sunt în primul rând nişte firme interesate de profit, ceea ce mie nu-mi spune decât că Alain de Botton a lovit direct la ţintă.

Cred că aproape la fiecare pagină am gândit: omul ăsta este genial! Câtă dreptate are şi cât de evident este faptul că bombardamentul de ştiri creează dependenţă, ne conduce vieţile şi parcă orice-am face nu reuşim să ne sustragem din vârtej. M-a convins încă de la Prefaţă

După un timp, de obicei nu mai mult de-o noapte (şi adeseori considerabil mai repede; dacă suntem din cale-afară de neliniştiţi, s-ar putea să rezistăm doar zece sau cincisprezece minute), ne întrerupem din ceea ce facem ca să vedem ce mai e la ştiri. Ne suspendăm vieţile şi aşteptăm să mai primim o doză de informaţii esenţiale despre cele mai semnificative realizări, catastrofe, infracţiuni, epidemii şi complicaţii romanţioase care s-au revărsat asupra omenirii, oriunde pe planetă, de la data ultimei verificări.

Studiul este structurat în capitole în funcţie de subiectul ştirilor (Politică, Ştiri din lumea întreagă, Economie, Celebritate, Dezastru, Consum), la care se adaugă o Prefaţă şi o Concluzie şi este mai mult decât o cercetare şi interpretare a modului în care se redactează şi difuzează ştirile, este o analiză a ştirilor şi efectelor lor din punct de vedere psihologic. De Botton este un foarte bun cunoscător al naturii umane, aşa încât excelează în demersul de a explica de ce resorturi interioare se folosesc agenţiile de ştiri, cum şi de ce devenim dependenţi de ele şi ce efecte au asupra noastră.

În plus, în mai multe rânduri, face recomandări despre cum ar putea fi făcute ştirile astfel încât acestea să aibă efecte pozitive asupra societăţii şi mi-am amintit de o postare pe care o scriam prin 2009, Un alt fel de educaţie, în care îi condamnam nu pe avizii de senzaţional care urmăresc emisiunile de televiziune puse la dispoziţie de programe tv care-şi ridică şi întreţin audienţa prin scandal, ci tocmai pe cei care promovează lipsa de talent, de bun simţ, de cultură prin modelele pe care le propun spectatorilor în detrimentul unor valori reale.

O societate organizată cum se cuvine ar fi aceea unde oamenii cunoscuţi ar întruchipa valorile cele mai înalte, cele mai nobile şi cele mai folositoare sub aspect social – adică o societate în care recunoaşterea venerării ar fi un prilej de mândrie, şi nu un motiv de ruşine sau de râs dezaprobator.

Ce simţim de cele mai multe ori atunci când ne uităm sau citim ştiri? Alain de Botton evidenţiază ştirile care ne provoacă frică, de la cele despre dezastre la cele despre accidente sau la cutremurele din economie. Sunt ştirile prin care ni se stârneşte invidia şi se promovează în mod superficial celebrităţile prin ceea ce au realizat, axându-se prea puţin pe care au fost ingredientele care i-au condus spre succes în diverse domenii, menţinând spectatorul în zona de admiraţie sau resentimente în loc să-l ajute să înveţe ceva din poveştile altora.

Ştirile terifiante, tragediile, întâmplările ciudate, senzaţionalul stârnesc şi menţin trează curiozitatea şi, în plus, ne oferă confortul de a ne simţi “sănătoşi şi binecuvântaţi prin comparaţie”. Astfel, dependenţa de ştiri este întreţinută, pe de-o parte, de nevoia de a fi mulţumiţi cu ceea ce trăim, oricât de trist, plictisitor, nemulţumitor ar fi, că se poate şi mai rău, creând o perspectivă realistă asupra propriilor nemulţumiri, ceea ce reprezintă un efect benefic, dar şi de impulsul de a fugi de noi înşine, pentru că este, evident, mult mai uşor să ne concentrăm şi să ne preocupăm de lucruri din afara noastră decât să ne ocupăm de noi înşine şi de “cercul nostru strâmt”, care, aşa cum spune Alain de Botton, până una, alta reprezintă zona care ne-a fost atribuită în mod exclusiv.

Uneori, este mai reconfortant să ne agităm pentru problemele omenirii – în cel mai bun caz – sau în legătură cu ce s-a întâmplat nu ştiu pe unde cu nu ştiu cine, ce-a făcut vreo celebritate şi alte de-astea decât să ne dedicăm energia unor chestiuni punctuale care ţin strict de viaţa proprie.

Indiferent cât sunt de neplăcute, ba mai cu seamă când sunt la apogeul urâţeniei, ştirile pot să ne uşureze de povara claustrofobică de-a trăi cu noi înşine, de-a încerca în permanenţă să ne onorăm potenţialul şi de-a lupta să convingem câţiva oameni din imediata noastră apropiere să ne ia în serios ideile şi nevoile. A vedea ce mai e la ştiri înseamnă a duce cochilia la ureche şi a fi copleşit de urletul omenirii. Poate fi o formă de-a scăpa de preocuparea noastră de a localiza chestiuni care sunt mult mai grave şi mai urgente decât cele care ne-au fost atribuite exclusiv şi de-a permite acestor preocupări mai mari să sufoce temerile şi dubiile pe care le nutrim faţă de noi înşine.

Confundăm noutatea cu importanţa, având impresia că tot ceea ce este nou trebuie să fie şi important, dar “discernământul celui care trăieşte într-o epocă dominată de ştiri îi cere să-şi dea seama că noutatea şi importanţa sunt două categorii care, deşi se pot suprapune, sunt profund diferite una de alta.”

Când ne simţim ţâfnoşi şi tentaţi să ne delimităm de noi înşine, nu există soluţie mai bună, mai înrobitoare şi mai respectabilă decât să dăm fuga la ştiri. Ele ne furnizează pretextul ideal şi serios pentru a nu acorda atenţie multor lucruri care ar putea să conteze mai mult decât dau impresia. Renunţăm de bunăvoie la toate responsabilităţile faţă de noi înşine ca să aflăm chestiuni esenţiale şi presante cum ar fi datoria naţională a Braziliei, noul lider al Australiei, rata mortalităţii infantile din Benin, despăduririle din Siberia şi un triplu omor din Cleveland.

Dincolo de alegerea fiecăruia, societatea cere de la noi să fim mereu la curent cu…orice, vorba aceea un om informat este un om puternic, deşi tare aş înlocui informat cu împăcat, fericit etc. Informaţia nu foloseşte atât de mult cât avem impresia sau cel puţin nu chiar tot bombardamentul de care avem parte ne este şi necesar. Mai mult, ca să folosim într-adevăr informaţiile, de orice fel ar fi ele, e nevoie şi de reflecţie, dar când să mai avem timp şi pentru asta, că vin buluc alte informaţii, pe care nici măcar să le cernem nu avem uneori timpul sau discernământul.

Trebuie să recunosc că aceste idei m-au uns la suflet, pentru că de ceva vreme tot spun că, dacă fiecare şi-ar face “curăţenie” în propriul interior şi ar încerca să fie mai atent, mai bun, mai înţelegător, mai iubitor cu sine şi cu cei din micro-universul său, n-ar mai exista atâta suferinţă, nefericire şi, deci, nici atâta răutate, egoism, invidie pe lume. Un om împăcat şi fericit şi care trăieşte în armonie cu cei din jur, care de-asemenea sunt împăcaţi şi fericiţi, nu poate fi rău şi intolerant şi nu poate crea strategii belicoase. Bineînţeles, este absolut utopic ce visez eu aici, dar, revenind la Ştirile lui de Botton, producătorii se folosesc din plin de nefericire, de frustrări şi ne oferă drogurile necesare să le ignorăm, nu să le vindecăm, pentru că

Nu-i deloc uşor să fii introspectiv. Există o mulţime de adevăruri anevoioase care stau la pândă înăuntrul nostru şi pe care investigaţia ameninţă să le disloce. Perioadele în care începem să devenim disperaţi şi să evităm autoscopia sunt cele când avem în incubaţie idei deosebit de incomode, dar teoretic vitale. Exact atunci pun şi ştirile stăpânire pe noi. […]
Însă nu vom avea nimic substanţial de oferit celorlalţi atâta timp cât nu vom fi deprins mai întâi arta de-a fi moaşte răbdătoare propriilor gânduri.

În studiul său, Alain de Botton vorbeşte despre diverse dorinţe şi sentimente care se află în noi şi pe care ştirile (sau alte informaţii în exces) le întreţin. Astfel, analizează dorinţa de faimă, arătând că dorinţa de celebritate vine ca o reacţie la un sentiment de respingere care a provocat o suferinţă şi, cu cât mai mare a fost impactul şi durerea, cu atât mai mari şi mai intense sunt şi apetitul pentru faimă şi nevoia de aprobare. Atinge şi invidia, care, dacă nu este stârnită prea tare, ar putea însemna “o chemare la acţiune căreia ar trebui să i se dea curs, căci cuprinde mesaje bruiate, trimise de părţi confuze, dar importante ale personalităţilor noastre, despre ce ar trebui să facem cu ce ne-a rămas din viaţă”.

Prin urmare, în loc să încercăm să ne reprimăm invidia, s-ar cuveni să facem eforturi susţinute ca s-o studiem. Fiecare persoană pe care-o invidiem posedă câteva bucăţele din tabloul care zugrăveşte posibila noastră condiţie viitoare. Există un portret al “eului nostru adevărat” care aşteaptă să fie compus din impulsurile invidioase pe care le simţim când frunzărim o revistă, dăm paginile unui ziar sau auzim noutăţi la radio despre ultimele succese în carieră ale foştilor colegi de şcoală. Deşi s-ar putea ca la început invidia să ni se pară un lucru umilitor şi o confirmare a propriului nostru eşec, ar trebui să ne punem cu calm o întrebare esenţială şi de natură să ne reabiliteze: “Ce aş putea să învăţ de-aici?” E păcat că reacţiile invidioase sunt adeseori derutant de vagi şi însoţite de panică. Începem prin a invidia anumiţi oameni în întregime, când, de fapt, dacă am sta puţin şi le-am analiza calm vieţile, ne-am da seama că doar o mică parte din ce-au făcut se potriveşte cu paşii noştri prin viaţă şi chiar ar trebui să ni-i călăuzească.”

Alain de Botton îndeamnă spre o altă abordare a difuzării de informaţie. În primul rând, acestea ar trebui să ne facă mai empatici şi mai toleranţi, în timp ce, în prezent, nu reuşesc decât să ne înstrăineze şi mai mult şi să ne transforme în nişte judecători constanţi ai tuturor celor care sunt subiect de ştiri. Făcând trimitere la dramaturgia Greciei antice, ne aminteşte că există o “compasiune complexă” prin care putem vedea că fiecare dintre noi este în egală măsura şi bun, şi rău, şi asta ar trebui să ne facă mai înţelegători cu ceilalţi.

Absenţa unui cazier e în mare măsură o chestiune de şansă şi conjunctură favorabilă, nicidecum dovada unei naturi incoruptibile. Conştiinţa curată e domeniul celor fără destul imaginaţie.

Eseistul nu ocoleşte nici jurnalismul cultural şi nici pe cel în strânsă legătură cu societatea de consum în care trăim, dar voi reveni asupra lor în câteva articole distincte, pentru că sunt printre subiectele mele preferate, iar rândurile pe marginea lor merită aprofundate.

Am povestit o grămadă, m-am pierdut printre detalii, am ales de multe ori să redau exact cuvintele lui Alain de Botton, că prea bine le zice, şi toate astea sunt doar o mică parte din ce tratează în Ştirile. Manualul utilizatorului, o carte pe care o consider must read în zilele noastre şi, repet, putem înlocui ştiri cu orice subiect care nu ne priveşte direct şi care ne distrage în mod constant de la realitatea proprie, indiferent de forma de difuzare, ajutându-ne “să ne suspendăm vieţile” şi uşurându-ne “povara claustrofobică de-a trăi cu noi înşine”.

…ştirile au o sarcină: nu doar să ne reamintească zilnic de cele mai mari defecte ale societăţii, ci şi – uneori – să-i instruiască şi să-i canalizeze resursele de mândrie, supleţe şi speranţă. Declinul naţional poate fi grăbit nu numai (sau în principal) de optimismul sentimental, ci şi de o versiune a depresiei clinice induse de media.

Deşi mânia pare o reacţie pesimistă în faţa unei situaţii, la bază ea este un simptom al speranţei: speranţa că lumea poate fi mai bună decât este. Bărbatul care ţipă de fiecare dată când îşi rătăceşte cheile casei trădează convingerea frumoasă, dar violentă, că există un univers în care cheile nu se rătăcesc niciodată. Femeia care se înfurie de fiecare dată când un politician îşi încalcă promisiunile din campanie dezvăluie convingerea de un utopism precar că alegerile nu presupun păcăleli.

O viaţă înfloritoare presupune capacitatea de a recunoaşte acele vremuri când ştirile nu ne mai pot învăţa nimic original sau important; perioade când ar trebui să refuzăm legăturile fanteziste cu străinii, când ar trebui să lăsăm guvernarea, triumful, eşecurile, creaţia sau uciderea pe seama altora, dându-ne seama că avem nişte obiective personale de onorat în timpul scurt care ne-a rămas.