Când scrie Nikos Kazantzakis în Raport către El Greco despre lumina Greciei, nu poţi să nu te gândeşti că e şi un soi de patriotism acolo, că mai mereu locurile din care te tragi au un farmec şi o lumină aparte…Dar iată că vine americanul Henry Miller şi spune:

Cred, de asemenea, că dacă aveţi o lumină ca aici, toată urâţenia se şterge. De când am venit în ţara voastră, am aflat că lumina e divină: pentru mine, Grecia este o ţară sacră.

Trebuie să recunosc că sunt fascinată de Grecia. Oricât m-aş plimba şi mi-ar plăcea prin alte locuri, fac ce fac şi revin la Grecia, e ceva în pământul ăla, în lumină, în aer…Anul acesta m-a însoţit şi Miller. Mi-am dat seama că nu ar fi dedicat o carte Greciei dacă nu ar fi fost impresionat de ea, deci mă aşteptam să citesc “ode” în timp ce gustam din farmecele tărâmului grecesc.

Nu mă aşteptam, însă, la un Miller atât de…spiritualizat. Nici nu ştiu dacă acesta ar fi termenul, dar, după “revoltatul” din Tropicul Cancerului, după ce am regăsit în Tropicul Capricornului un Miller mai “aşezat”, orientat spre interior, care şi-a mutat analiza spre sine, acum descopăr un Miller care-şi depăşeşte propriile graniţe. S-a luptat cu sine, s-a înţeles şi este gata să ia lumea în stăpânire doar cu inima. Am redat câteva paragrafe în postarea Lumea trebuie să fie condusă de inimă, nu de creier.

Şi mă tot întreb: să fie oare parcursul care ne paşte pe toţi, calea spre maturizare pe care, cu cât o apucăm mai repede, cu atât avem mai multe şanse să fim fericiţi?! Nu ştiu, dar când citeşti rândurile pline de viaţă şi de bucurie ale lui Miller, când ţi se dezvăluie că pacea vine din încetarea luptei cu tine însuţi, că singurul duşman eşti tu, mai că-ţi vine să zici: vreau şi eu!

Revenind la Colosul din Maroussi, Miller călătoreşte în Grecia la invitaţia soţilor Durrell, Lawrence şi Nancy, care locuiau în insula Corfu. Momentul este 1939, chiar la începutul celui de-al doilea război mondial, aşa că vizita se va scurta ceva mai repede decât şi-ar fi dorit. Oricum, în cele câteva luni petrecute pe meleaguri elene, vizitând Corfu, Creta şi Peloponezul, este sedus atât de peisaj, cât şi de oameni.

Îmi plăcea şi felul în care cerşeau. Nu le era ruşine s-o facă. Te opreau pur şi simplu şi-ţi cereau bani sau ţigări, de parcă ar fi fost dreptul lor. Este semn bun când oamenii cerşesc în felul acesta: înseamnă că ştiu şi să dăruiască. Francezii, de exemplu, nu ştiu nici să dăruiască şi nici să ceară o favoare – se simt stânjeniţi în ambele ipostaze. Îşi fac un titlu de glorie din faptul că nu te agasează. Din nou zidurile. Grecii nu se înconjoară de ziduri: ei dau şi iau fără nicio rezervă.

Pe tot parcursul călătoriei întâlneşte oameni care idealizează America şi m-a uns pe suflet să citesc criticile scriitorului la adresa ţării tuturor posibilităţilor.

Turcul mi-a stârnit antipatie aproape de la început. Avea o manie a logicii care mă înfuria. Pe deasupra, era şi o logică strâmbă. Şi, precum şi în cazul celorlalţi, cu care aveam dispute violente, am regăsit în el expresia cea mai nefericită a spiritului american. Pe toţi îi obseda progresul. Mai multe maşini, mai multă eficienţă, mai mult capital, mai mult confort – doar atâta ştiau. I-am întrebat dacă aveau cunoştinţă despre milioanele de şomeri din America. S-au făcut că nu mă aud. I-am întrebat dacă-şi dau seama cât de goi pe dinăuntru, cât de neliniştiţi şi de nefericiţi erau americanii, cu toate bunurile lor de lux şi confortul produs de maşini.

Miller militează în această carte pentru o întoarcere spre adevăr, spre natură, spre suflet. Îşi doreşte o viaţă fără război, fără ziare, fără să ne intereseze ce face vecinul, dar, mă întreb eu, ce-am face dacă într-o bună zi toate “artificiile” pe care ne bazăm vieţile ar dispărea?! Cât de goi şi de speriaţi ne-am simţi faţă în faţă cu noi fără nicio portiţă de ieşire, niciun conflict care să ne întreţină adrenalina, nicio ştire care să ne revolte, nicio invidie să ne consume?! N-am căutat prin biografia scriitorului să văd care ar fi fost totuşi influenţele “iluminării” pe care îmi pare evident c-a trăit-o la un moment dat, dar voi cerceta…trebuie cel puţin să fi practicat meditaţia.

A-ţi goli mintea este o faptă eroică, şi încă una foarte sănătoasă. A sta tăcut întreaga zi, a nu vedea ziare, a nu asculta radio sau bârfe, a fi pe deplin leneş, pe deplin indiferent faţă de soarta omenirii, este cel mai de soi leac pe care un om şi-l poate dărui sieşi. Tot ce-ai învăţat din cărţi se scurge treptat; problemele se topesc şi dispar; încet-încet, te desprinzi de toate; atunci când îţi permiţi să cugeţi, gândirea devine foarte primitivă; trupul devine un nou şi minunat instrument; priveşti cu alţi ochi plantele sau pietrele sau peştii; te întrebi ce încearcă oamenii să realizeze cu activităţile lor frenetice; ştii că undeva e război, dar habar n-ai despre ce e vorba sau de ce le place oamenilor să se ucidă unii pe alţii; priveşti spre un loc cum e Albania – la rândul ei mă priveşte în ochi neabătut – şi îţi spui: ieri era a grecilor, astăzi e a italienilor, mâine ar putea fi a germanilor sau a japonezilor şi o laşi să fie ceea ce alege ea. Când eşti cinstit cu tine însuţi, nu contează ce drapel flutură deasupra capului tău sau cine e stăpân, sau dacă vorbeşti engleză sau monongaleză. Lipsa ziarelor, a ştirilor despre ce fac oamenii în diferite părţi ale lumii pentru ca viaţa să devină mai uşor de trăit sau de netrăit, este un privilegiu unic. Sunt sigur că ar fi un mare pas înainte dacă am putea scăpa de ziare. Ziarele dau naştere la ură, bârfă, lăcomie, invidie, suspiciune, frică, răutate. Nu avem nevoie de adevăr aşa cum este el prezentat în ziarele cotidiene. Avem nevoie de pace, solitudine şi tihnă. Dacă am putea să declarăm toţi grevă şi să renunţăm cu toată sinceritatea la a mai fi interesaţi de ce face vecinul nostru, am putea obţine un nou contract cu viaţa.

Eh, ce mult mi-aş fi dorit ca Miller să trăiască şi astăzi, să se plimbe prin lume şi să scrie!

În prag de război, nu ocoleşte nici tema războiului, fără a face, însă, vreo analiză punctuală sau politică. Constată trist că suntem “sclavii propriei viziuni meschine şi limitate asupra vieţii” şi că fiecare dintre noi este vinovat de ceea ce se întâmplă în lume. Nu trebuie să ţii o puşcă în mână pentru a contribui la măcel. Atâta timp cât refuzăm să gândim în termeni pacifişti şi nu înţelegem că este necesară schimbarea din temelii a unui întreg mod de viaţă, lumea va crăpa sub povara răutăţii.

Puţine am spus eu, l-am lăsat mai mult pe Miller să vorbească, dar e greu…e, de fapt, imposibil să mai zic ceva după el, doar vă recomand din tot sufletul Colosul din Maroussi, o carte despre oameni, viaţă şi Grecia

Ca să spui o poveste bună, trebuie să fii un bun ascultător.

M-au pus faţă în faţă cu mine însumi, m-au purificat de ură şi gelozie şi invidie. Şi, nu în ultimul rând, au demonstrat prin propriul lor exemplu că viaţa poate fi trăită la modul magnific la orice scală, în orice climă, în orice condiţii. Acelora care cred că Grecia de azi şi-a pierdut importanţa, le voi spune că nu este lucru mai greşit. Astăzi, ca şi odinioară, Grecia prezintă o enormă importanţă pentru toţi cei ce se caută pe ei înşişi. Experienţa mea nu e unică. Şi poate ar trebui să adaug că niciun popor din lume nu are mai mare nevoie de ceea ce are de oferit Grecia ca poporul american. Grecia nu este doar antiteza Americii, ci mai mult, este soluţia relelor care ne copleşesc. Din punct de vedere economic, ea poate fi lipsită de importanţă, dar spiritual, Grecia este încă mama tuturor naţiilor, fântâna înţelepciunii şi inspiraţiei.