Într-un colţ de rai parcă desprins de lume, stând la un pahar de vorbă cu un alt turist, un rus care trăieşte în Anglia, acesta spune la un moment dat: avem marea, avem soarele, vedem apusul şi respirăm briza, bem un vin bun şi înţelegem că asta este fericirea.

În zilele acelea mă delectam cu ideile lui Vonnegut din Pianul mecanic despre o tehnologizare exagerată a lumii şi mă gândeam în aceiaşi termeni: de ce nu înţelegem odată că nu avem nevoie de atât de multe?! Când o să ne dăm seama că fericirea stă în simplitate, în apusuri şi că o putem respira oricând?!

Cam asta se întreabă şi Paul Proteus, eroul primului roman al lui Vonnegut, care visează la viaţa simplă, în mijlocul naturii, din vremea când lumea nu era încă atât de automatizată. Romanul este scris în 1952, iar acţiunea se petrece în viitor când, după un al treilea război mondial, americanii inventează din ce în ce mai multe mecanisme sofisticate, astfel încât forţa de muncă umană este înlocuită treptat de roboţi, singurii oameni care-şi mai găsesc locul în vreo activitate fiind inginerii, managerii, funcţionarii publici şi experţii. Aceştia sunt aleşi în funcţie de IQ, iar cei cu un IQ mai mic rămân să-şi petreacă timpul în faţa televizorului sau prin baruri, tânjind să se simtă utili şi demni.

Oamenii, prin natura lor, se pare, nu pot fi fericiţi decât dacă se angajează în activităţi care-i fac să se simtă utili.

Oraşul Ilium, New York, este împărţit în trei zone: una în care sunt maşinile, alta în care trăiesc cei al căror IQ îi califică să se ocupe de funcţionarea maşinilor şi zona oamenilor de rând. Aceştia din urmă nu au dreptul la prea multe alegeri, singurele variante fiind Armata sau Forţele de Reconstrucţie şi Reparaţii, numite şi Emanaţii şi Epave. Câştigă foarte puţin, aveau cu toţii un nivel de confort identic, prestabilit, fără nicio posibilitate de evoluţie sau schimbare.

Din start, împărţirea oamenilor pe criteriul IQ-ului m-a iritat şi mi-a amintit de discursul lui Alain de Botton despre snobism şi meritocraţie.

Ca în orice regim nefuncţional şi impus, ideile contrare regulamentelor foarte drastice care decid cine cu ce se ocupă şi orice nemulţumire sunt considerate sabotaj şi sunt sancţionate. Totul este cenzurat. Arta însăşi este automatizată şi eficientizată. Maşinăriile au stabilit exact ce vrea poporul şi, în domeniul artistic, nu se “produce” nimic din ceea ce n-ar îndeplini criteriile. Cărţile sunt clasificate în categorii stricte şi au un număr limitat de pagini. Pictura se bazează exclusiv pe reproduceri, iar muzica se compune automat. Mai mult, instrumentele cântă singure, pianul mecanic fiind un pian ale cărui clape sunt accesate fără a fi atinse de vreun om.

Lumea inginerilor seamănă foarte bine cu lumea corporaţiilor din prezent, dominată de ambiţii aberante şi ipocrizie, cu aceleaşi strategii de spălare pe creier, competiţii între diverse echipe şi team-building-uri cu socializare impusă între oameni care se cunosc pentru a se săpa apoi mai bine unul pe altul (“Aşezaţi-vă lângă colegul vostru, dar de partea cealaltă trebuie să aveţi un necunoscut”), toate menite să întreţină buna dispoziţie şi dorinţa de a fi cât mai bun şi mai bine integrat în sânul comunităţii.

Romanul lui Vonnegut era, la momentul apariţiei, un avertisment referitor la tendinţa de a automatiza şi eficientiza totul. Deşi lumea de astăzi nu se regăseşte punctual în cea descrisă în Pianul mecanic, exagerările în direcţia eficientizării, a controlului societăţii în termen de profit fac ca vieţile şi trăirile eroilor cărţii să nu fie foarte diferite de cele din prezent şi n-ar strica să ne întrebăm dacă este, într-adevăr, tehnologizarea calea spre fericire, dacă faptul că nişte maşinării se ocupă de toate în locul nostru ne face să ne simţim mai relaxaţi, mai împliniţi?! Nu există oare pericolul ca robotizarea să ne atingă şi pe noi?

Să ne dăm un pas înapoi şi să ne întrebăm dacă nu ne-a atins deja şi n-am uitat ce înseamnă să fim fericiţi.

– Te-ar putea ajuta un psihiatru. E unul bun în Albany.
– M-ar trage înapoi în centru şi eu vreau să rămân cât pot de aproape de margine. De pe margine vezi tot felul de lucruri pe care nu le vezi din centru. Lucruri măreţe, nevisate – oamenii de pe margine le văd primii.

Totul e reclamă. V-aţi gândit vreodată la asta? Tot ce gândeşti, gândeşti pentru că cineva a făcut reclamă unor idei.

…trebuie să existe cineva neadaptat; cineva trebuie să se simtă suficient de nelalocul lui, pentru a se întreba unde sunt oamenii, încotro se îndreaptă şi de ce se duc acolo. Asta era problema cu cartea lui. Ridica aceste întrebări şi a fost respinsă.

Oamenii descoperă că, din cauza modului în care maşinile schimbă lumea, tot mai multe din vechile lor valori nu se mai aplică. Oamenii nu au de ales: ori devin ei înşişi maşini de mâna a doua, ori intră sub tutela maşinilor.

Principala îndeletnicire a oamenilor este să se străduiască să fie cu adevărat fiinţe omeneşti, şi nu nişte anexe ale maşinilor, instituţiilor şi sistemelor.

De acelaşi autor: Micul dejun al campionilor, Zâmbiţi, vă rog şi Cutremur de timp