Încercarea de a înţelege Universul s-ar putea compara cu rezolvarea unui uriaş joc puzzle. Totuşi, poate fi vorba în aceeaşi măsură despre un mister mental sau spiritual şi se poate întâmpla să avem chiar în noi răspunsul la această enigmă. Pentru că, la urma urmei, suntem aici. Noi suntem acest univers, noi.

După Laur, în care Evgheni Vodolazkin ne povesteşte că “Omul nu s-a născut finit” şi că totul se află în noi, citesc şi la Jostein Gaarder că noi suntem universul. Mă gândesc că Universul vrea să-mi spună ceva

Fata cu portocale este un roman căruia merită să-i dedici câteva ore într-o după-amiază. Se citeşte repede şi uşor, dar, încet, încet, creşte în tine. Povestea nu te va ţintui neapărat în fotoliu şi nu-ţi va aduce prea multe suprize. Deşi  construită ca un fel de ghicitoare, este previzibilă, dar nu asta contează, ci faptul că ţi se lipeşte de suflet, fără să te tulbure, fără zbucium, fără tensiuni şi angoase, mai degrabă ca o adiere plăcută.

Georg are cincisprezece ani şi primeşte o scrisoare de la tatăl său pe care l-a pierdut când avea patru ani, o scrisoare care a aşteptat cuminte să fie găsită la momentul potrivit. Jan Olav îi scrie o poveste despre fata cu portocale, iar Georg are, astfel, ocazia de a-şi cunoaşte tatăl şi de a înţelege trăirile unui om lovit de o boală incurabilă exact când se simţea cel mai fericit.

Lectura are în acelaşi timp darul de a-l pune pe Georg în legătură cu el însuşi, lămurindu-i propriile pasiuni şi dezvăluindu-i din tainele vieţii şi ale iubirii, ca un drum iniţiatic spre maturizare.

Se spune că sufletele noastre aleg să vină pe pământ şi să se întrupeze, ele aleg viaţa şi, odată cu viaţa, inevitabil, aleg moartea. Alegerea lor nu ne este cunoscută, pentru că, odată ajunşi aici, nu ştim de ce am venit şi ce-ar trebui să facem, cum ar trebui să trăim. Viaţa aduce cu sine o multitudine de alegeri, dar acea primă alegere nu ne aparţine, ea este un rezultat care depinde de mulţi factori, de multe întâmplări şi un singur detaliu lipsă, iar rezultatul ar putea fi altul.

Ne întrebăm mereu ce este viaţa şi nu ne rămâne decât să încercăm exerciţiul alegerii conştiente.

Tu ce ai fi ales dacă ai fi avut posibilitatea? Ai fi ales să trăieşti scurt timp pe Pământ, pentru ca numai după câţiva ani să fii smuls de acolo, fără ca vreodată să te poţi întoarce? Sau ai fi refuzat?
Ai doar aceste două alternative, căci aşa sunt regulile.Dacă alegi să trăieşti, atunci alegi să şi mori.

Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât unul foarte personal, dar Jostein Gaarder te va convinge că viaţa însăşi este răspunsul, iar cheia romanului este răsucită: dacă, fără să ştii, cândva, ai ales şi să mori, cât eşti aici, alege în mod conştient să trăieşti.

Dar ce înseamnă să trăieşti? Fata cu portocale este un imn adus iubirii, naturii şi lumii magice.

Nu veni să-mi spui că natura nu este un miracol. Nu veni să-mi spui că lumea nu este o aventură. Cel care n-a înţeles acest lucru este în pericol să înţeleagă numai în momentul când aventura este pe punctul de a se termina.[…]
Nimeni nu s-a despărţit în lacrimi de geometria lui Euclid sau de sistemul periodic al elementelor. Nimeni nu a vărsat vreo lacrimă pentru că va fi decuplat de la Internet sau pentru că va părăsi tabla înmulţirii. Îţi iei rămas bun de la lume, de la viaţă, de la aventură. Îţi mai iei la revedere de la un grup mic de oameni pe care îi iubeşti cu adevărat.

Cele două voci, a adolescentului şi a tatălui, sunt credibile şi contrastul de tonalitate are rolul de a marca experienţe diferite, abordări diferite, care au însă foarte multe în comun şi care converg în direcţia îmbrăţişării vieţii.

În concluzie, o lectură care îndeamnă la optimism, de care e imposibil să nu fii câtuşi de puţin mişcat. Închizi romanul şi nu-ţi doreşti decât să te bucuri de ceea ce are de oferit această lume, să sărbătoreşti viaţa.

Pariez că sunt o mulţime de amănunte care ar fi putut schimba totul astfel încât nu ai fi avut nici cea mai mică şansă să vii pe lume
Sau ca să împrumutăm o vorbă înţeleaptă de la tata: Viaţa este o loterie gigantică unde numai lozurile câştigătoare sunt vizibile.

Am o ultimă întrebare: pot oare să fiu sigur că nu mai este vreo altă existenţă după aceasta? Pot eu să fiu pe deplin convins că nu mă voi afla într-un alt loc atunci când tu vei citi această scrisoare? Nu, nu pot fi complet sigur. Căci simplul fapt că lumea există arată că graniţa dintre probabil şi improbabil a fost deja depăşită. Înţelegi ce vreau să spun? Sunt atât de uimit că această lume există, încât nu mai am loc pentru şi mai multă uimire, în caz că s-ar dovedi că există şi lumea de apoi.[…]
Dar a visa despre ceva improbabil are un nume al său. Se numeşte speranţă.