După În căutarea fericirii, abia aşteptam să mai pun mâna pe o carte de Bertrand Russell. Mi-au sclipit ochii când am dat peste Credinţele mele, o cărticică sub o sută de pagini, în care matematicianul, logicianul, filosoful şi eseistul britanic povesteşte despre om şi natură, despre valorile vieţii, morală, mântuire (individuală şi socială) şi, bineînţeles, despre fericire, dar şi despre ştiinţă şi cam cum ar putea (şi ar trebui!) să contribuie ea la fericirea oamenilor.

Am devorat-o rapid, am fost în elementul meu, ca să zic aşa Cum să nu-mi placă mie să despicăm firul în n, să analizăm şi să “răs-analizăm” pentru ca apoi să ajungem la concluzia că lucrurile sunt foarte simple, că principiile şi ideile pe care le ştim de-o viaţă, dar nu prea le practicăm sunt, totuşi, cele mai bune?!

Nu e chiar o carte din care să povestesc, sunt prea multe idei condensate între paginile ei cu care fiecare ar trebui să se delecteze, dar voi încerca, totuşi, să redau câteva.

Russell reuşeşte să ne arate un echilibru – în teorie, pare chiar uşor de obţinut – între raţiune şi dorinţă (spuneţi-i impulsuri, simţire, instinct…) acordând fiecăreia importanţa cuvenită. Dorinţa este cea care generează progresul, motorul acţiunii, în timp ce raţiunea ar trebui să cumpănească ceea ce ne dorim, să supună reflecţiei orice dorinţă şi să vină cu mijloacele pentru atingerea celor care trec “testul”.

Viaţa n-ar trebui să fie prea riguros reglementată sau prea metodică; impulsurilor noastre, când nu sunt efectiv distructive sau aducătoare de prejudicii pentru alţii, trebuie, pe cât posibil, să li se dea frâu liber; trebuie lăsat loc pentru aventură. Se cuvine să respectăm natura umană, pentru că impulsurile şi dorinţele noastre sunt materia din care trebuie plămădită fericirea noastră.

Morala a apărut din nevoia de a rezolva conflictele dintre dorinţe, fie ale unor persoane diferite, fie ale aceleiaşi persoane, în momente diferite sau chiar în acelaşi moment. Se pare că nu putem avea o viaţă împlinită dacă nu reuşim cât de cât să împăcăm diversele dorinţe, dacă, atunci când este vorba de conflictele interioare, alegerile conduc la o satisfacţie totală mai mică a dorinţelor pe termen lung şi dacă, în raport cu ceilalţi, nu conştientizăm că mântuirea individuală nu este pe deplin realizabilă fără mântuirea socială, fără înţelegerea şi respectarea faptului că facem parte dintr-un tot.

Îmi aminteşte de recomandarea lui Viktor E. Frankl din Omul în căutarea sensului vieţii ca “Statuii Libertăţii de pe Coasta de Est să îi fie adăugată o Statuie a Responsabilităţii pe Coasta de Vest.”

Lucrul important este că, sub toate aspectele care fac diferenţa dintre o viaţă împlinită şi una deplorabilă, lumea ni se înfăţişează ca o unitate, iar cel ce pretinde că poate trăi independent de ceilalţi este, fie că-şi dă seama sau nu, un parazit.

Russell reproşa religiei tradiţionale că a cultivat individualismul susţinând ideea de mântuire individuală, individualism care s-a dovedit necesar în anumite etape ale istoriei, şi considera (acum aproape un secol) că ar fi timpul ca aceste concepţii să se schimbe.

O soluţie pentru evitarea conflictelor, mai fundamentală şi mai satisfăcătoare decât cea a sancţiunii (reglementate sau doar sub forma criticii sociale), ar fi modificarea caracterului şi a dorinţelor oamenilor, astfel încât potenţialul conflictual să fie redus la minim. Pare, probabil, uşor utopică această variantă, dar, personal, mă declar foarte de acord cu ea. Nu implică decât conştientizare şi dorinţa de a construi, de a acţiona benefic, indiferent că e vorba de propria persoană sau de ceilalţi.

…modificarea caracterului şi a dorinţelor oamenilor în aşa fel încât să fie redus la minimum numărul prilejurilor de conflict, făcând ca împlinirea dorinţelor unuia să fie pe cât posibil compatibilă cu împlinirea dorinţelor celorlalţi. Din acest punct de vedere, iubirea este mai bună decât ura, întrucât creează între dorinţele persoanelor în cauză armonie în loc de conflict. Doi oameni între care există iubire izbutesc sau eşuează împreună, pe când, atunci când doi oameni se urăsc reciproc, succesul oricăruia dintre ei înseamnă eşecul celuilalt.

Şi am ajuns la ideea care mi-a plăcut cel mai mult dintre credinţele lui Russell:

Viaţa demnă de trăit este cea inspirată de iubire şi călăuzită de cunoaştere.
Atât cunoaşterea, cât şi iubirea sunt indefinit extensibile; adică, oricât de bună ar fi o viaţă, se poate imagina una mai bună decât ea. Nici iubirea fără cunoaştere, nici cunoaşterea fără iubire nu pot avea drept rezultat o viaţă împlinită. […]
Deşi iubirea şi cunoaşterea sunt ambele necesare, iubirea este într-un sens mai fundamentală, pentru că ea îi face pe oamenii inteligenţi să caute cunoaşterea spre a afla cum pot fi de folos celor pe care-i iubesc. Dacă însă oamenii nu sunt inteligenţi, ei se vor mulţumi să creadă ceea ce li s-a spus şi s-ar putea să facă rău în pofida celor mai sincere intenţii.

În ce priveşte cuvântul “iubire”, eseistul pune punctul pe i: “Iubirea ca afect se mişcă între doi poli: pe de o parte, pura plăcere a contemplării; pe de alta, pura bunăvoinţă.” Contemplarea se aplică atât obiectelor neînsufleţite (o operă de artă, de exemplu), cât şi oamenilor, în timp ce bunăvoinţa nu poate fi simţită decât pentru oameni şi se traduce în dorinţa ca o altă persoană să aibă parte de bine.

Iubirea în cel mai deplin înţeles al cuvântului este o combinaţie indisolubilă a celor două elemente. Plăcerea nedublată de bunăvoinţă poate fi crudă; iar bunăvoinţa fără plăcerea estetică tinde să fie rece şi uşor superioară. Persoana care se doreşte iubită vrea să fie obiectul unei iubiri care cuprinde ambele elemente menţionate […] Ne dorim afecţiune spre a scăpa de sentimentul de singurătate, dorim, cum se spune, să ne simţim “înţeleşi”. Este vorba, în acest caz, şi de simpatie, nu doar de bunăvoinţă; persoana a cărei afecţiune ne face bine trebuie nu numai să ne vrea binele, ci să şi ştie în ce constă pentru noi fericirea. Dar asta ţine de celălalt element al vieţii împlinite, cel cognitiv.

Cartea aduce în discuţie şi cauzele răutăţii, mai exact frica şi invidia. Există soluţii şi pentru ele.

Frica este contracarată, bineînţeles, prin curaj, care nu înseamnă doar forma pe care o lua în trecut, aceea a curajului în luptă, ci şi curaj de a înfrunta greutăţi, de a gândi calm şi raţional în faţa pericolelor, iar Russell vorbeşte despre cum sistemul de educaţie ar putea contribui la potenţarea diferitelor forme de curaj.

În ce priveşte invidia, se pare că, oricât de minunaţi şi de zen am ajunge, nu putem scăpa complet de ea, dar ea poate fi vindecată prin încurajarea “strădaniei colective în locul competiţiei” şi prin canalizarea ei în direcţii constructive, folosirea ca stimul, nu ca motivaţie pentru a face rău cuiva.

Ce de-am mai povestit! Dar nu vă faceţi griji, e doar o mică parte, veţi descoperi încă multe teme şi idei faine în Credinţele mele de Bertrand Russell.

În final, să nu uităm că e nevoie de răbdare pentru a ajunge la o viaţă “desăvârşită”

Nu există treceri rapide la viaţa desăvârşită, nici individuală, nici socială. Pentru a clădi o viaţă desăvârşită, avem nevoie de inteligenţă, autocontrol şi simpatie.

 

Dintre două metode la fel de eficace de preîntâmpinarea omorului, este de preferat cea care îi face mai puţin rău făptaşului. Răul pricinuit autorului unui omor este cu siguranţă regretabil, asemeni durerii asociate unei operaţii chirurgicale. Poate că este deopotrivă necesar, dar nu trebuie să fie prilej de bucurie. Sentimentul vindicativ numit “indignare morală” nu-i decât o formă de cruzime. Suferinţa impusă criminalului nu poate fi niciodată justificată prin ideea de pedeapsă vindicativă.

 

Epoca Victoriană, cu toată prefăcătoria pe care i-o putem reproşa, a fost o perioadă de progres rapid, pentru că oamenii erau animaţi de speranţă şi nu dominaţi de frică. Ca să avem din nou parte de progres, trebuie să reaprindem în noi speranţa.

 

Natura, chiar şi cea umană, va înceta din ce în ce mai mult să fie un dat absolut; ea va deveni în tot mai mare msură aşa cum o va face manipularea ştiinţifică. Ştiinţa, dacă va alege asta, îi va putea face capabili pe nepoţii noştri să trăiască o viaţă împlinită, oferindu-le cunoaştere, autocontrol şi trăsături de caracter generatoare de armonie în loc de vrajbă. În prezent, ea îi învaţă pe copiii noştri cum să se ucidă reciproc, deoarece mulţi oameni de ştiinţă sunt dispuşi să sacrifice viitorul omenirii de dragul propriei lor prosperităţi momentane. Această etapă va fi însă depăşită atunci când oamenii vor dobândi capacitatea de a-şi domina propriile pasiuni în aceeaşi măsură în care stăpânesc deja forţele fizice din lumea exterioară. Atunci ne vom fi cucerit în sfârşit libertatea.