Ce que le jour doit à la nuit (2012)
Regie: Alexandre Arcady
Scenariu: Yasmina Khadra (roman) Alexandre Arcady (scenariu)
Distribuţie: Nora Arnezeder, Fu’ad Aït Aattou, Anne Parillaud, Vincent Perez, Anne Consigny

Ceea ce ziua datorează nopţii a fost una dintre cele mai faine cărţi citite anul trecut şi, când am aflat că va fi ecranizată, abia aşteptam să văd filmul.

N-o să povestesc din nou subiectul, l-am rezumat când am scris despre carte, trebuie însă să spun că filmul a completat în mod fericit lectura.

Citind romanul lui Yasmina Khadra, am fost prinsă mai ales de dezbaterile acestuia pe marginea spiritualităţii, a iubirii, a destinului, receptând povestea la un nivel ceva mai abstract decât acum, la vizionarea peliculei. Filmului pe care l-am imaginat eu pe parcursul lecturii îi lipseau, totuşi, peisajele şi cadrul în care se desfăşoară întâmplările.

Dacă în carte am văzut mai degrabă accentul pe drama francezilor algerieni forţaţi să se retragă dintr-un loc pe care-l considerau deja “acasă”, filmul mi-a adus în prim plan povestea de dragoste dintre Younes/Jonas şi Émilie. N-am mai simţit revolta, ci o resemnare, nu m-am mai enervat pe destinul personajelor, ci m-am trezit emoţionată de forţa iubirii.

I-am invidiat pe Younes şi Émilie şi m-am întrebat dacă astfel de trăiri, iubiri pe viaţă, se regăsesc numai în romane şi în filme. Cândva, credeam că ştiu răspunsul la această întrebare, cu timpul, însă, am învăţat că dragostea are limite, că este prea sensibilă la confort şi la realitatea de zi cu zi, că, după ce te-a durut o dată, ştii deja s-o controlezi, să-i ţii în frâu potenţialul devastator. Cum de Younes şi Émilie nu ştiau toate astea?! Şi repet, în ciuda suferinţei lor pe viaţă, i-am invidiat.

Dacă romanul este un omagiu adus iubirii şi femeii, nici filmul nu putea să fie altfel

Actori talentaţi, muzică faină şi potrivită, o poveste emoţionantă, un film pe care-l recomand.