Cum redai în scris un oftat din toţi rărunchii?! Un oftat care poate urma unei tristeţi apăsătoare la fel de bine ca unei fericiri copleşitoare sau unui moment care îmbină toate stările posibile şi care te goleşte doar pentru a te umple imediat la loc.

Scrisorar este o carte pe care, după ce-ai citit-o, o redeschizi oriunde şi parcurgi cu acelaşi neastâmpăr rândurile oricărei pagini, te hrăneşti din trăirile personajelor şi simţi că foamea, în loc să-ţi fie potolită, creşte neîncetat.

Este printre puţinele cărţi care mi-aş fi dorit să nu se termine niciodată, autorul să scrie încontinuu la ea. Pare plauzibil, n-are început şi n-are final, la fel ca şi iubirea dintre Saşa şi Volodia. Eroii iubesc, suferă, trăiesc, muncesc, luptă în război, au relaţii, se căsătoresc, se despart, mor, dar scrisorile lor nu se opresc. Sufletele lor nu ştiu că moartea presupune un final, pur şi simplu o ignoră şi continuă să iubească şi să-şi vorbească.

Ce contează că, uneori, par a trăi chiar în epoci diferite sau că Volodia moare în război?! Ce sunt timpul şi moartea?! pare a spune Mihail Şişkin. Nimic. Timpul este o convenţie, iar moartea este doar un subiect al unei scrisori, o întâmplare pe care s-o povesteşti iubitei şi s-o asiguri că nu schimbă nimic.

50 de pagini, 100 de pagini, citeşti şi zâmbeşti gândindu-te câtă putere şi câtă iubire în scrisorile îndrăgostiţilor despărţiţi de război, ce comunicare dincolo de cuvinte şi cât de frumos îşi povestesc vieţile, momente din copilărie, zile din prezent…şi, la un moment dat, ceva nu iese la socoteală…Ea este căsătorită, divorţează, se căsătoreşte cu un alt bărbat care de-asemenea divorţează şi care are o fetiţă. Saşa se simte vinovată, fetiţa lui se îmbolnăveşte şi moare. Şi cititorul aşteaptă momentul în care povestea dintre Saşa şi Volodia intră în scenă, dar asta nu se întâmplă, sunt doar momente, amintiri şi stări care justifică şi dau forţă iubirii dintre ei. Îşi destăinuie totul, cele mai intime trăiri, cele mai dureroase suferinţe, cele mai înălţătoare clipe. Şi totuşi…?

Şi totuşi, te vei desprinde şi te vei elibera de orice cronologie, de căutarea oricăror informaţii care, puse cap la cap, să dea un sens şi o rezolvare enigmelor. Laşi deoparte mintea, “dar”-ul şi “de ce”-ul şi trăieşti magia, renunţi la umbrela raţiunii şi laşi stropii de fericire şi căldură să-ţi ajungă la suflet, pentru că Scrisorar nu este doar o carte, lectura ei nu urmează drumul firesc ochi-creier, ci, fentând raţiunea, se transformă direct în emoţie şi ţi se strecoară sub piele.

Nu, nu e doar un fel de a spune, Mihail Şişkin se citeşte cu toată fiinţa, reacţiile fizice însoţesc firesc lectura, iar scriitorul rus desluşeşte misticismul iubirii în imagini înfiorătoare, cu simplitate şi candoare, fără însă a răpi nimic din puterea şi misterul sentimentului, din îngemănarea extazului cu melancolia şi nostalgia.

Noaptea, în asemenea momente, te simţi aşa de singur şi vrei aşa de mult să fii un motiv pentru ceva.

De fapt, totul se schimbase deodată – puteam să ating orice din ceea ce înainte era inaccesibil, străin. Tocmai fusese străin, dar acum era al meu, ca şi cum trupul meu se mărise, se contopise cu al tău. Şi acum mă simţeam pe mine numai prin intermediul tău. Pielea mea exista numai acolo unde tu o atingeai. […] Lucrurile cele mai simple te pot face să mori de fericire.

Probabil, pentru a fi real, trebuie să exişti nu în conştiinţa ta, care e aşa de nesigură, sub influenţa, de exemplu, a somnului, când nici tu nu ştii dacă eşti viu sau nu, ci în conştiinţa altui om. Şi nu pur şi simplu a unui om, ci a celui pentru care e important să ştie că tu exişti. De exemplu, eu ştiu, Saşenka mea, că tu exişti. Şi tu ştii că eu exist. Şi asta mă face să fiu real aici, unde totul e cu susul în jos.

Dacă nu ai exista, m-aş îneca în propria persoană, aş hoinări prin pustiul meu, fără să găsesc un punct de sprijin.

E amuzant că la Democrit trupul poate fi divizat numai până la nivelul sufletului – sufletul este ultimul lucru indivizibil, ca un atom. Între atomi e mereu un interval. “Dacă atomii s-ar atinge, atunci ei ar fi divizibili, dar, prin definiţie, ei sunt indivizibili: dar se pot atinge numai prin anumite părţi ale lor.” Adică trupurile se pot atinge, dar între suflete va fi mereu un interval, un loc pustiu.

Îmi reproşez că, atunci când am fost împreună, am avut atâtea ocazii de a-ţi arăta iubirea, dar nu m-am gândit la asta. Dar acum eşti aşa de departe, că nu mai pot să fac nimic pentru tine, nici să te îmbrăţişez, nici să te sărut, nici să-mi trec degetele prin părul tău. Iubirea are nevoie nu de dovezi, ci de forme de manifestare. […] Mi s-a părut mereu că toate astea sunt prostii, sunt fleacuri, dar abia acum înţeleg ce importante sunt şi de ce e nevoie de ele. Abia acum am început să înţeleg cât de necesare sunt lucrurile inutile!

Cu cât mă transpuneam mai mult în cuvinte, cu atât mai evidentă devenea neputinţa de a exprima ceva prin ele. Mai bine zis – cuvintele pot crea o realitate a lor, dar noi nu ne putem transpune în ele. Cuvintele sunt înşelătoare. Îţi promit că te iau cu ele în călătoria lor pe mare şi apoi pleacă pe ascuns, cu pânzele întinse, şi tu rămâi pe mal.
Dar lucrul cel mai important este că realul nu încape în nici un fel în cuvinte. Din cauza realului amuţeşti. Tot ce este important în viaţă e mai presus de cuvinte.
Într-un anumit moment vine înţelegerea faptului că, dacă ceea ce ai trăit poate fi redat în cuvinte, asta înseamnă că nu ai trăit nimic.
Vorbesc despre inutilitatea cuvintelor. Dacă nu simţi inutilitatea cuvintelor, atunci înseamnă că nu ai înţeles nimic din cuvinte.

Stau aşa sub universul acesta, respir şi mă gândesc: uite, pur şi simplu, se pare că luna poate să-l facă pe om fericit. Iar eu am căutat atâţia ani dovezi ale propriei existenţe! Ce prost imposibil mai sunt, Saşka!
S-o ia dracu’ de lună! Să le ia dracu’ de dovezi!
Saşka mea dragă! Ce nevoie de dovezi ale existenţei mele îmi mai trebuie, dacă sunt fericit din cauza faptului că exişti şi mă iubeşti, şi că citeşti rândurile acestea!

Când eram tânăr, mă gândeam că o să îmbătrânesc cândva şi o să-mi scriu memoriile, şi de aceea am notat în jurnal lucruri care, mai apoi, mi-ar fi putut fi de folos. Şi iată că acum, de cealaltă parte a vieţii, după mulţi ani, îmi amintesc cum scriam în jurnal când eram tânăr, jurnal care acum trebuie să mă ajute să-mi aduc aminte întâmplările importante şi trăirile din viaţa mea de altădată. Doar că tot ceea ce am scris atunci e o prostie, iar la ceea ce era cu adevărat important nu am acordat nicio atenţie.

P.S. Deşi pasajele ocupă chiar mai mult decât impresiile mele despre Scrisorar, sunt doar o parte din multele fragmente însemnate în carte, care rămâne pe raftul de lângă suflet, pentru a fi răsfoită ori de câte ori am nevoie de mine