Dintre cele cinci romane finaliste pentru Premiul literar Augustin Frăţilă, despre Viaţa lui Kostas Venetis îmi vine cel mai greu să scriu. Nu este vorba de pudoare, ci de faptul că în paginile acestei cărţi am găsit altceva decât am mai citit, altceva decât mă aşteptam, un roman complet, din acelea care se scriu o dată la nu ştiu cât timp, adică, după părerea mea, Romanul.

S-a tot scris că nu este o carte pentru pudibonzi, dar o astfel de prezentare a cărţii îi face totuşi o mare nedreptate. Eu, cel puţin, nu am văzut-o în niciun caz ca pe un atac la pudoare şi nu cred că este de nerecomandat vreunei categorii de cititori, fie ei pudibonzi, pentru că, în ciuda subiectului şi a cuvintelor specifice unor întâmplări decadente, scriitura lui Octavian Soviany transcende diferenţa între moral şi imoral, între pudoare şi neruşinare. Demonii pe care-i aduce în prim plan devin, ca să zic aşa, necesari, justifică lectura şi efectul este unul de îmbogăţire interioară a cititorului.

Geneza cărţii ne este oferită chiar de autor: “Am dat pentru prima dată peste numele lui Kostas Venetis într-o scrisoare a prietenei mele N.I. (Nora Iuga), care îl descoperise printre crucile unui cimitir vienez.” Povestea începe chiar de aici, de unde începe şi îmbinarea între fantezie şi realitate, care te ţine prins între rânduri, fără să mai ai vreo intenţie de a cerceta unde se termina una şi începe cealaltă.

Kostas Venetis, de origine grec, îşi istoriseşte, pe patul de moarte, viaţa tumultoasă, ca într-o spovedanie fără vreun dram de căinţă, ca un testament de care este mândru şi din care scribul, Nemţoaica, iubitul lui Kostas, nu are dreptul să omită niciun cuvânt. Amintindu-mi acum de începutul romanului şi revăzând firul poveştii, am impresia că eroul lui Soviany nu a trăit o viaţă, ci mai multe, nu a fost un personaj, ci mai multe, întregindu-se treptat cu fiecare experienţă.

Aproape că nu este colţ al Europei pe care să nu-l fi străbătut Kostas Venetis în vremurile clocotitoare ale secolului XIX, şi nu este păcat pe care acesta să nu-l fi bifat. Sodomie, incest şi crimă sunt doar câteva dintre cele comise, fără a menţiona cruzimea şi, mai ales, raportarea interioară la ele, dorinţele care-l macină şi, în acelaşi timp, îi dau energie şi putere. Iar toate astea fac din confesiunea lui Kostas una dintre cele mai oneste şi mai credibile confesiuni. Credibilă nu în sensul convingerii că un singur om poate trăi tot acest marasm, ci în sensul unei despuieri complete de orice cenzură morală sau de altă natură care are darul nu doar de a capta atenţia cititorului, ci de a-i câştiga încrederea, de a-l face să cuprindă ceea ce, poate, nici cu gândul nu gândea.

Ideea laitmotiv a poveştii lui Kostas este aceea că Dumnezeu a creat binele, dar tot Dumnezeu a creat răul, pentru a îndrepta, pentru ca binele şi răul să se potenţeze şi să se lumineze reciproc. Mi s-a părut extraordinară mântuirea prin păcat, descoperirea spiritualităţii prin carnal şi prin exersarea extremelor, prin provocarea şi satisfacerea demonilor din adâncul fiinţei.

Dumnezeu ne alcătuieşte pe unii drepţi, iar pe alţii strâmbi şi schimonosiţi. Dar cum ar ieşi la lumină dreptatea dacă n-ar exista nedreptatea şi cum s-ar putea recunoaşte cele frumoase altminteri decât prin felul încare se deosebesc de cele schimonosite? De mic copil, eu, Kostas Venetis, m-am cunoscut strâmb şi strâmb am rămas până la bătrâneţe.

Cu “vieţile” eroului, cu poveşti în poveste, romanul te captivează şi te ţine prizonier până la ultimul rând şi, nici după ce-ai terminat de citit, nu eşti eliberat complet din lumea lui Kostas. Imaginile vizuale şi olfactive create genial de Soviany nu te părăsesc prea uşor şi te simţi ca ieşit dintr-un purgatoriu necesar, pentru că, deşi extremele sunt personajele acestei cărţi, nu amănuntele, trăsăturile care ne deosebesc, ci pornirea spre păcat, demonii comuni ies în evidenţă.

Limbajul, foarte bine ales, de o expresivitate maximă, în deplin acord cu întâmplările şi cu perioada în care este plasată acţiunea, trece succesiv de la exprimări şi tonalităţi infame la tonalităţi spirituale, religioase, în mod natural, aproape insesizabil, fără nicio forţare de notă.

Autor: Octavian Soviany; Editura Cartea Românească, 2011; Nr. pagini: 416

Dar toată cucernicia mea era doar o spoială, Nemţoaico. Puţin mă sinchiseam de dragostea celorlalţi, nu iubeam pe nimeni şi nimeni nu mă iubea, poate doar tata ţinea puţin la mine. Nu doream decât să fiu socotit o făptură neobişnuită, cu o menire mult mai înaltă decât a oamenilor de rând.

Unele din lucrurile pe care ţi le povestesc s-au petrecut poate cu adevărat, altele doar în vis şi-n închipuire. Fiecare din noi are o viaţă visată şi o viaţă trăită, între care nu trebuie să facem nici o deosebire, căci în faţa lui Dumnezeu, păcatul cu gândul ori visul şi păcatul cu fapta sunt una.
Căci Binele nu însemnează (aşa cum cred cei neştiutori) nici bogăţia, nici faima, nici sănătatea, întrucât acestea nu sunt bune prin firea lor, de vreme ce fiecare din ele se poate transforma în opusul său şi n-are puterea să-l facă mai bun pe cel ce o dobândeşte.

Crima, ca şi sfinţenia, poate să ducă la mântuire, căci cine îşi pune în joc sufletul pentru alţii îl câştigă, iar cel ce vrea să-şi păstreze sufletul pentru sine îl pierde.