A trecut ceva timp de când am terminat cartea, dar n-am apucat să scriu şi încerc acum să-mi aduc aminte cam care erau impresiile de la momentul respectiv.

Prima întâlnire cu Kilgore Trout, scriitorul din romanele lui Vonnegut, acel alter-ego al autorului, am avut-o în Cutremur de timp, când m-au cucerit pe loc şi romanul, şi Vonnegut, şi personajul. Micul dejun al campionilor n-a mai beneficiat de elementul surpriză al scriiturii şi al personajului Trout, devenit de-acum, pentru mine, previzibil, şi mă gândesc că acesta ar fi motivul pentru care n-am fost la fel de încântată ca de Cutremur de timp.

Şi ar mai fi ceva: Kurt Vonnegut face haz de necaz, că nu doar românii ştiu să facă asta, creează, în tentă umoristică, un portret deloc plăcut Americii, numai că, de data asta, parcă este prea evident, prea detaliat şi majoritatea rândurilor strigă aceleaşi lucruri, în loc să sugereze, să apeleze mai mult la ironie şi la sarcasm.

Altfel, Micul dejun al campionilor este o lectură foarte plăcută, m-a uns pe suflet cu anumite idei şi cu demascarea realităţilor din “ţara tuturor posibilităţilor”. Kilgore Trout scrie o carte în care se adresează cititorului spunându-i că este singura fiinţă de pe lume, că doar el dispune de liber arbitru şi că totul este un experiment care-l are pe el în centru. Dwayne Hoover, un vânzător de maşini, citeşte cartea, se lasă convins de ficţiune şi începe să creadă că toţi oamenii din jurul lui nu sunt decât nişte roboţi care există numai pentru a-i crea lui contextul să se desfăşoare.

Această intrigă mi s-a părut nemaipomenită şi mi-aş fi dorit să insiste mai mult pe idee, dar Vonnegut o foloseşte ca pe un pretext pentru a “ataca” subiecte precum capitalismul, consumul, reclama ca şi suflet al comerţului, religia, războiul, politica, ecologia, arta. Aduce în discuţie aproape orice, aş zice, scurt şi cu umor, cu imagini fantastice dozate moderat, cât să creeze o impresie, o stare, nu un cadru al poveştii.

Autor: Kurt Vonnegut; Editura Polirom, 2008; Traducere din limba engleză Carmen Paţac; Nr. pagini: 342

Nu avea nimic de a face cu partea de vânzări a afacerii, fiindcă era complet lipsit de farmec. Farmecul era un tertip, pentru a-i face pe străini să le placă o persoană şi să aibă încredere în ea imediat, indiferent ce era în capul celui care avea farmec.

Trout îl întrebă cum se simţise ştiind că lucra pentru o industrie al cărei scop era să distrugă statul, iar bătrânul îi răspunse că de obicei era prea obosit să-i mai pese.

Ţi-ai folosit cele trei dorinţe în cel mai inteligent mod de care am auzit vreodată, îi spuse el păsării. Te-ai asigurat că încă îţi mai rămâne ceva ce merită să-ţi doreşti – să ieşi din colivie.

Iată care era premisa de la care pornea cartea: viaţa era o experienţă făcută de Creatorul Universului, care voia să testeze un nou soi de făptură pe care se gândea s-o bage în univers. Era o făptură care avea capacitatea să ia hotărâri. Toate celelalte făpturi erau roboţi programaţi în întregime.
Cartea era sub forma unei scrisori lungi de la Creatorul Universului către făptura experimentală. Creatorul o felicita pe făptură şi-şi cerea scuze pentru deranjul pe care-l îndurase.