Greu de zis foarte multe când termini Particulele elementare. Este probabil o reacţie firească la întâlnirea cu Houellebecq, eu fiind la prima întâlnire cu scrierile lui.

Pe de-o parte, nu ştiu ce să scriu mai întâi, pentru că lectura m-a făcut să mă gândesc la o mulţime de chestii, pe care, bineînţeles, nu le-am notat, pe de altă parte, parcă nu pot scrie nimic pentru că toate ideile îmi par banale, deja spuse într-o formă sau alta…în plus, cartea asta îţi dă aşa o stare de “ce mai contează?!”, care cu atât mai mult face dificilă exprimarea ideilor.

Nu pot spune că m-a deprimat, nici că m-a şocat şi, atunci, mă întreb dacă nu cumva, undeva în adâncuri, n-oi fi deja deprimată, dezamăgită şi resemnată, de vreme ce am primit ideile lui Houellebecq ca pe ceva natural.

Am devorat cartea şi o recomand fără nici o urmă de îndoială!

Pe scurt, este povestea a doi fraţi, Michel şi Bruno, ambii crescuţi fără apropierea părintească, unul din ei, cercetător eminent în domeniul biologiei, pasionat exclusiv de munca sa, celălalt, profesor de literatură, un hedonist, care-şi caută împlinirea în satisfacerea nevoilor şi plăcerilor, în special erotice, frecventând centre New Age.

Aceste două personaje sunt, de fapt, exponenţii unei civilizaţii aflate în plină (de)cădere nu se ştie spre ce, iar adevăratul personaj al romanului este societatea umană la final de secol XX şi început de secol XXI, o societatea dominată de materialism, în care valorile s-au pierdut, căsătoria şi familia au căzut în desuetudine pe fondul libertăţii sexuale şi al feminismului exagerat, religia devine din ce în ce mai mult o chestiune de formă, pentru că nu poate supravieţui foarte mult timp dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, o societate lipsită de sentimente umane, de căldură, în care individualismul face jocurile.

Romanul este ficţiune, dar nu-i aşa că vă sună cunoscut?! Poate că luate fiecare în parte, faptul că oamenii sunt din ce în ce mai materialişti şi mai individualişti sau faptul că cele mai multe din căsătorii ajung la divorţ, că foarte mulţi copii din noile generaţii nu mai au noţiunea de “familie”, nu sunt atât de frapante cum este coroborarea lor şi, apoi, încercarea de a înţelege ce se întâmplă cu omenirea…încotro?!

Soluţia “propusă” de Houellebecq este o schimbare profundă, dar nu una de reaşezare a valorilor, nu una care să lucreze la nivel psihologic, ideologic, sociologic. Schimbarea nu poate fi decât de ordin tehnic, autorul sugerând că numai o modificare genetică mai poate salva civilizaţia, toate religiile, credinţele, curentele filosofice fiind neputincioase în faţa puterii de autodistrugere a omenirii, unele dintre ele dovedindu-se chiar importante în crearea şi agravarea crizei societăţii. Aşadar schimbarea nu poate fi una de mentalitate, ci numai una genetică, prin oficializarea şi utilizarea la scară largă a clonării şi crearea de indivizi cu  acelaşi cod genetic  şi, doar în acest fel, s-ar asigura premisele unei  unităţi, ale unei fraternităţi, evident utopice(“individualitatea  genetică, de care suntem ridicoli de mândri, este tocmai sursa celor mai multe din nenorocirile noastre”).

Omenirea trebuie să dispară; omenirea trebuie să dea naştere unei noi specii, asexuate şi nemuritoare, care să depăşească individualitatea, separarea şi devenirea. Mutaţia nu va fi mentală, ci genetică. […] o mutaţie fundamentală devenise indispensabilă pentru ca societatea să poată supravieţui – o mutaţie care să refacă de o manieră credibilă simţul colectivităţii, al permanenţei şi al sacrului.

Dincolo de această soluţie de un “egalitarism” dus la extrem (fără să vreau, mă face să mă gândesc la o anumită doctrină politică), soluţie care conţine în sine oareşce contradicţii, dar care, prin extremismul ei, subliniază cât de gravă şi profundă este criza umanităţii, ideile lui Houellebecq sunt surprinzătoare şi fascinante. Este excepţională caracterizarea făcută speciei umane, în general: “O specie tristă şi mizeră, abia diferită de maimuţă, care totuşi purta în ea atâtea aspiraţii nobile. O specie chinuită, contradictorie, individualistă şi belicoasă, de un egoism fără margini, capabilă uneori de explozii de violenţă teribile, dar care n-a încetat o clipă să creadă în bunătate şi în iubire”, precum şi caracterizarea cinică făcută prin prisma soluţiei tehnice pentru schimbarea omenirii: “prima specie animală din universul cunoscut care şi-a creat singură condiţiile propriei sale înlocuiri.”

Houellebecq “desfiinţează” religii, curente filosofice, credinţe de orice natură… Este foarte interesantă explicaţia pe care o dă curentului New Age şi, prin simplificare drastică, similar, pot fi găsite justificări ale necesităţii oricărei ideologii, oricărui curent, existente de-a lungul istoriei:

dincolo de grămada de superstiţii desuete, contradictorii şi ridicole din care era alcătuită iniţial, New Age era expresia unei suferinţe reale, născute dintr-o disoluţie psihologică, ontologică şi socială. Dincolo de amestecul greţos de ecologie radicală, de gustul pentru filosofiile tradiţionale şi pentru “sacru”, pe care le moştenise din înrudirea cu mişcarea hippy şi cu gândirea de la Esalen, New Age manifesta o reală voinţă de ruptură cu secolul XX, cu imoralismul, cu individualismul, cu aspectul libertar şi antisocial; avea conştiinţa angoasată că nici o societate nu e viabilă fără axul unificator al unei religii oarecare; în fapt, New Age era o chemare puternică la o schimbare de paradigmă.

Dacă mă gândesc la ce se întâmplă în jurul nostru, în lume, la discuţiile avute în ultimii ani, la ce-am citit pe bloguri şi la ce-am scris/ comentat, este evident că suntem în plină criză a societăţii, o criză a persoanei, a familiei, a valorilor şi, atunci, nu-mi vine deloc greu să “înghit” cele scrise Houellebecq şi mă refer la prezentarea situaţiei “de fapt”, nu la soluţia de domeniul SF-ului.

Tare haotic am scris, nu ştiu dacă postarea e în măsură să convingă la lecturarea cărţii, dar insist

Este o carte care trebuie citită, iar eu trec pe lista “de citit” şi Posibilitatea unei insule şi alte cărţi de Houellebecq pe care intenţionez să le procur.