“Pe planeta matriarhală Buubuu din nebuloasa Crab trăiau trei surori al căror nume de familie era B-36. Probabil era pură coincidenţă faptul că numele lor de familie era identic cu cel al unui avion proiectat de pământeni să lanseze bombe asupra unor populaţii civile conduse de lideri corupţi. Toate trei surorile erau frumoase, dar numai două se bucurau de popularitate, şi anume, pictoriţa şi autoarea de proză scurtă. Nimeni n-o înghiţea pe a treia, care era om de ştiinţă. Nu vorbea toată ziua decât de termodinamică. Crăpa de invidie. Ambiţia ei secretă era să-şi facă surorile artiste să se simtă de cacao.

Buubuulingii se numără printre fiinţele cele mai adaptabile din familia locală de galaxii. Asta datorită creierelor lor uriaşe, care pot fi programate să facă sau nu, să simtă sau nu orice. Programarea nu se face chirurgical, electric sau prin vreo altă metodă de intruziune neurologică. Se poate face social, numai şi numai prin discuţii, discuţii şi iarăşi discuţii. Adulţii le vorbesc micuţilor buubuulingi, în termeni favorabili, despre dorinţele şi faptele sociale socotite a fi recomandabile şi dezirabile. Creierii tinerilor reacţionează printr-o mărire a circuitelor ce transformă în automatisme desfătările şi comportamentul civilizat.

Părea o idee bună, de pildă, ca atunci când nu se întâmpla mai nimic, buubuulingii să fie excitaţi la modul benefic de nişte stimuli minimali, cum ar fi înşiruirile caracteristice, pe rânduri orizontale, a douăzeci şi şase simboluri fonetice, zece cifre şi circa opt semne de punctuaţie, sau de stropi de pigmenţi pe suprafeţe plane, înrămate.[…]

Aşa arătau creierele celor mai mulţi dintre buubuulingi, dar nu chiar ai tuturor, făcuţi să-şi dezvolte circuite, microcipuri dacă vreţi, care pe Pământ s-ar numi imaginaţie. Da, şi tocmai datorită faptului că vasta majoritate a buubuulingilor aveau imaginaţie erau atât de îndrăgite cele două surori B-36, autoarea de proză scurtă şi pictoriţa.

Sora cea rea avea şi ea imaginaţie, treacă-meargă, dar nu în domeniul aprecierii artelor. Ea nu citea cărţi şi nu mergea să vadă galerii de artă. În copilărie şi-a petrecut tot timpul în grădina unei case de nebuni de peste drum. Smintiţii au învăţat-o termodinamica şi calculaţia şi tot felul de aiureli.

În tinereţe, sora cea rea a proiectat împreună cu ţicniţii tot felul de modele de camere de televiziune şi aparate de emisie şi recepţie. Pe urmă a primit bani de la mămica ei putred de bogată, să producă şi să comercializeze aceste aparate diabolice, care făceau imaginaţiile să devină redundante. Au devenit populare pe loc, fiindcă emisiunile erau atât de atractive, încât nu necesitau pic de gândire.

A scos o grămadă de bani din afacerea asta, dar ceea ce a uns-o cu adevărat la suflet a fost faptul că surorile ei au început să se simtă cam de cacao. Tinerii buubuulingi n-au găsit de cuviinţă să-şi mai dezvolte imaginaţia, căci era de ajuns să răsucească un buton ca să vadă tot felul de căcaturi mişto. Se uitau la o pagină cu un text tipărit sau la o pictură şi se întrebau cum naiba se putea da cineva în vânt după nişte lucruri atât de simple şi moarte.

Iar televiziunea era abia începutul! A rămas la fel de nepopulară ca şi înainte, fiindcă era plictisitoare, aşa că a inventat automobilele, calculatoarele, sârma ghimpată şi aruncătoarele de flăcări, minele de câmp şi mitralierele, şi aşa mai departe. Iată cât de şucărită putea fi.

Au apărut noi generaţii de buubuulingi lipsiţi de imaginaţie. Pofta lor de distracţii cu care să-şi alunge plictisul era satisfăcută la marele fix de tot rahatul pe care li-l vindea sora cea rea.

Şi totuşi, lipsiţi de imaginaţie, nu puteau face ceea ce făcuseră străbunii lor, nu puteau citi povestiri interesante, înduioşătoare, stând toţi laolaltă. Aşa că buubuulingii au devenit unele din cele mai necruţătoare fiinţe din familia locală de galaxii.”

Kurt Vonnegut – Cutremur de timp