Sau cum să ne minunăm în faţa cotidianului.

După cum spune şi numele, Alain de Botton atacă în eseurile din această carte o serie de momente existente în mod curent în viaţa noastră şi care de obicei nu ne atrag atenţia. Despre Alain de Botton am mai povestit aici şi vă invit să revedeţi filmuleţul postat.

Cum blogul meu avea la un moment dat descrierea “Jumătatea plină a paharului” este de la sine înţeles că mi-a plăcut la nebunie cartea , dar trebuie să spun că-mi vine greu să scriu despre ea altceva decât nişte informaţii concrete. Face parte din acele cărţi pe care, dacă aş putea, le-aş transcrie aici, pentru că şi să aleg paragrafele care m-au impresionat e dificil, fiind foarte multe.

Aşadar, cartea cuprinde nouă eseuri: Despre plăcerile tristeţii (sună excepţional şi cât se poate de provocator, ştiu), Despre mersul la aeroport, Despre autenticitate, Despre muncă şi fericire, Despre mersul la grădina zoologică, Despre bărbaţii singuri, Despre farmecul lucrurilor plictisitoare, Despre scris (şi păstrăvi), Despre comedie.

“Puţine locuri predispun la dialoguri interioare ca avionul, vaporul sau trenul în mişcare. Există o legătură aproape bizară între ceea ce se află în faţa ochilor şi gândurile care ne pot trece prin cap: gânduri măreţe pretind din când în când peisaje măreţe, gânduri noi, locuri noi. Retrospecţiile, ameninţate să se împotmolească, sunt ajutate de curgerea peisajelor.[…] La capătul orelor de visare în tren, s-ar putea să simţim că am fost redaţi nouă înşine, adică readuşi în contact cu emoţii şi idei care au importanţă pentru noi. Adevăratul eu nu îl regăsim neapărat acasă. Mobila ne spune că nu ne putem schimba pentru că ea nu se schimbă; ambianţa de acasă ne ţine legaţi de noi, cei din viaţa de zi cu zi, dar s-ar putea ca nu atunci să fim cei adevăraţi.”

“Oare dragostea mă condamna să nu fiu eu însumi? Probabil că nu pentru totdeauna, dar dacă ar fi s-o luăm în serios, o făcea în această etapă a seducţiei, pentru că poziţia de seducător mă făcea să mă întreb Ce o atrage?  mai degrabă decât Ce mă atrage? Dragostea mă obliga să mă uit la mine prin ochii imaginari a persoanei iubite. Nu cine sunt, ci cine sunt eu pentru ea? Şi în mişcarea reflexivă a acestei întrebări, eul meu a fost umbrit de o anume rea-credinţă şi neautenticitate.”

“Cea mai remarcabilă trăsătură a locului de muncă modern n-are nimic de-a face cu computerele, automatizarea ori globalizarea. Constă în convingerea unanimă că munca trebuie să ne facă fericiţi. Toate societăţile au aşezat munca în centru; a noastră e prima care sugerează că munca ar putea fi şi altceva decât o pedeapsă sau o privaţiune. A noastră e prima care dă de înţeles că o fiinţă omenească sănătoasă doreşte să se apuce de treabă chiar dacă el sau ea nu sunt presaţi financiar s-o facă. Suntem unici prin faptul că lăsăm să ne definească alegerea muncii; prin urmare, întrebarea de bază pe care o punem noilor cunoştinţe nu e de unde vin sau cine le sunt părinţii, ci, mai degrabă, cu ce anume se ocupă, ca şi cum doar asta ar putea revela efectiv acel “ceva” care dă vieţii omului timbrul caracteristic. […]
Deşi toate acestea par să ofere motive de bucurie, în realitate, involuntar, atitudinile moderne faţă de muncă ne-au creat probleme prin ambiţia şi optimismul evident. […] Desigur, unele slujbe te pot împlini, dar majoritatea, nu – şi nu vor putea s-o facă niciodată. Ar trebui, prin urmare, să fim înţelepţi şi să ascultăm unele voci pesimiste ale perioadei premoderne, fie şi numai pentru a înceta să ne torturăm cu faptul că nu suntem fericiţi cu munca noastră pe cât ni se spune că am putea fi.”